vineri, 11 septembrie 2009

Educatia parentala

În familie educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul, nu în ceea ce i se spune (cuvintele ca atare).

Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Doar in cazuri de retard grav, un copil nu va percepe nici un mesaj ascuns. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat in rare cazuri, le percepe totdeauna inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.

Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spune Eric Berne).

Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
-principii,
- ordine,
- atribuiri,
- porunci (injoncţiuni),
- contraporunci (contrainjoncţiuni),
- programe şi
- permisiuni.

Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc).
 
Descrierea mijloacelor verbale de comunicare parinte - copil

1. Ordine

Ordine directe: „Nu mă plictisi! Fă ce-ţi spun! Dispari! Grăbeşte-te! N-o face pe şmecherul! Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă, încearcă, încearcă din nou!"

Exemplu de ordin sau comanda cu disjuncţii: un parinte care se uraste pe sine spune copilului său "Ar trebui neaparat sa faci asta, dar nu esti in stare". Situatia cea mai gravă (disjunctia vine de la ambii parinti): parintele de sex opus spune: "Ar trebui neaparat sa faci asta" iar parintele de acelasi sex (care ar trebui sa-i arate copilului cum se face treaba asta) spune: "Dar nu esti in stare!" (a se intelege: "nu mă simt în stare sa iti arat sau nu te iubesc indeajuns pentru a ma obosi sa iti arat" - unii copii chiar reusesc sa inteleaga corect disjunctia). Acest tip de comanda disjuncta biparentala venita conform cu transmiterea scriptului (de la parintele de sex opus si sustinuta negativ de parintele de acelasi sex) poate scurtcircuita psihicul copilului mai puţin isteţ, ducand la psihoza.

2. Atribuiri / Investiri

Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar şi ce sunt. Acest tip de mesaj se numeşte atribuire:

Puterea impactului lor depinde de frecvenţa lor şi de semnele nonverbale care le însoţesc.

Exemple de atribuiri directe:

„Eşti idiot!"

„Eşti micuţa mea dulce!"

„Vei sfârşi în puşcărie!"

„N-o să reuşeşti niciodată!"

„Eşti bun la citit!"

Acestea sunt atribuiri spuse copilului direct. Conţinutul poate fi pozitiv sau negativ. Impactul lor variază în funcţie de semnele nonverbale care le însoţesc. „Eşti idiot!”, zis dur, însoţit de o palmă, determină un mesaj diferit de cel emis de aceleaşi cuvinte pronunţate pe un ton vioi şi însoţite de o mângâiere.
            Uneori, atribuirile sunt emise în manieră indirectă, ceea ce înseamnă că părinţii vorbesc despre copil cu o altă persoană, fie în prezenţa sa, fie astfel încât el să audă ecourile:
„Acela e cel mai liniştit!”
„Jill e aşa drăguţă!”
„Nu e aşa puternic, ştii?”
„Ne îngrijorează, este aşa rea!”
„Tata zice că eşti o pacoste!”
            Acest gen de atribuiri indirecte pare în mod deosebit susceptibil de a fi perceput de copil ca un  puternic mesaj. Pentru el, părinţii sunt cei care determină realitatea şi, auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră că spusele lor sunt un fapt stabilit.
            În unele familii, atribuirile se transmit din generaţie în generaţie prin mesaje la nivel psihologic. Se referă la poziţia pe care o persoană o are în familie sau la numele pe care îl poartă. Ellen, de exemplu, vine în terapie de teama de a nu înnebuni. Analizându-şi scriptul, realizează că alte două femei din familie, botezate Ellen, mătuşa şi bunica ei, au devenit psihotice, la o vârstă apropiată de cea a lui Ellen. Mesajul, la nivel psihologic, care nu a  fost niciodată verbalizat, era: „Femeile din familie care se numesc Ellen devin nebune la 35 de ani!”
 
Exemple de atribuiri indirecte (spuse de un părinte celuilalt părinte, când copilul nu este de faţă dar în auzul copilului):

"Vezi ce pot face alti copii şi el (al nostru) nu e în stare de nimic!"

 
Aceste atribuiri indirecte au efect de sentinţă datorită faptului ca este exclusa participatia directa la discuţie a copilului. Acesta nu se poate apăra în nici un fel, nici măcar să plângă. (atribuirea prin neparticipaţie se incadreaza la una din metodele de spalare a creierului ce va fi descrisa mai jos).

Exemplu de atribuiri cu mesaj ambivalent:

Astăzi mama spune copilului: "Tu esti tot ce am mai scump pe lume" ("pentru ca nu mă iubeşte nimeni, mai ales tatăl tău").

In altă zi copilul se alege cu o altă atribuire din partea mamei: "Tu eşti piatra de moară legată de gâtul meu" (mama gandeste "pentru că aş divorţa de tatăl tău dar nu cred că te pot creşte singură", copilul simte  mesajul ascuns "ar fi mai bine pentru mama ca eu sa nu exist" care poate deveni in mintea copilului "cum sa fac sa nu mai exist" atunci cand mesajul e repetat des iar copilul e mic şi nu înţelege lipsa de cauzalitate cu sinele).

După cum se vede, atribuirile date copilului vin din sentimentele de inadecvare ale părintelui proiectate în copil, pe fundalul unei relaţii de căsătorie fără sentiment autentic.
Deasemenea, mesajele afective ambivalente pot duce la psihoza. Exemplul de mai sus contine modul sau contextul in care e data copilului injonctiunea "nu exista" iar acesta o poate primi sau o poate respinge pe principiul "e problema ta nu a mea".

3. Programe Programul este compus din mesaje care vin din starea eului de Adult a parintelui si se adreseaza starii eului de Adult a copilului. Indică cum se fac lucrurile: „Iată cum…".

4. Porunci (injoncţiuni) (Injoncţiúne - presiune puternică făcută asupra cuiva) Cele mai importante sunt: 1."Nu exista", 2."Nu trăi" (cu versiunea "sinucide-te"), 3."Nu creşte" ("rămâi copil, ca să pot juca mai departe rolul de părinte negativ din care sa obtin stroke-uri negative"), 4."Nu te bucura", 5."Nu gandi", 6."Inebuneste", 7."Nu te apăra", 8. "Nu fi important", 9."Nu fi copil" (adica nu avea sentimente si nu dori), 10."Nu apartine", 11."nu fi tu insuţi",12. "nu reuşi", 13."nu (face)", 14."nu fi apropiat", 15. "nu fi bine (sanatos)", 16. "nu simţi".

Copilul la anumite varste poate lua decizia de a-şi însuşi aceste injoncţiuni ad litteram sau de a le respinge cu ajutorul gandirii juridice a starii eului de Adult, prezentă şi la copii, numită micul avocat: "asta e problema ta nu a mea" (iar prin "problema" copilul intelege in sinea lui "faptul ca esti casatorita cu un barbat pe care nu il iubesti si m-ai facut pe mine fara sa te gandesti bine inainte"). Gandirea juridica a copilului se formeaza in anii de modelare si se definitivaza spre finalul copilariei. Daca e incurajata de parinti, se poate dezvolta pana la maturitate dând avocaţi celebri. Gandirea juridica e folosita de copil in special pentru a modela etica sexuala conform cu trebuintele sale.

Ansamblul format de injoncţiunile, permisiunile şi deciziile pe care copilul le elaborează, plecând de la acestea, este numit scriptul propriu-zis (scenariul de viaţă propriu zis, cel care conduce individul spre reprezentaţia finală pe scena vieţii şi spre răsplata finala).

De exemplu foarte multi oameni au injoncţiunea "nu exista" dar marea majoritate a lor nu se sinucid.

Din nefericire, chiar daca nu se sinucid direct, nu sunt atat de ingeniosi incat sa respingă total injoncţiunea "nu exista" ci încearcă să o ocoleasca folosind o contrainjocţiune parentală: „Ar fi mai bine pentru mine să rămân în viaţă, atât timp cât..." şi punctele pot fi completate prin nenumărate maniere cum ar fi: „muncesc mult" sau „nu sunt apropiat de oameni". Asadar pot uni o injoncţiune cu o contrainjonctiune: "Am dreptul să exist atat timp cat voi putea munci pe branci (ca un sclav)". Munca pe branci poate conduce la un infarct si asa contrainjonctiunea "Sa muncesti pe branci toata viaţa” vine in sprijinul injonctiunii "nu exista" adică "fă cumva şi incearcă să mori". Sau daca in urma unui accident individul este pus in fata imposibilitatii de a mai munci, decizia de a se sinucide e totdeauna la indemana datorita injoncţiunii "nu exista" combinata cu decizia "Am dreptul sa exist atat timp cat pot munci" (asa se explica sinuciderile bruste ale unor proaspeti someri, sinucideri care par fara cauza pentru public).

 
Descrierea modului în care sunt date injoncţiunile (poruncile) parentale

Nu exista
      
         Dintre toate mesajele, acesta este cu potenţialul letal cel mai mare – şi cel asupra căruia trebuie să ne focusăm iniţial în terapie.
Dacă v-aţi gândit la sinucidere, este mai mult decât probabil că mesajul din scriptul vostru implică o injoncţiune „Nu exista”. Este probabil acelaşi lucru dacă v-aţi simţit deja fără valoare, inutil sau nedemn de iubire.
   Poate că vă veţi aminti că unul dintre părinţi v-a spus: „O să te omor pentru asta!” sau „Dacă nu te-aş fi avut!” Aceste mesaje verbale confirmă prezenţa acestei injoncţiuni, al cărei impact major a fost deja transmis prin semne non-verbale, mult mai devreme în viaţă.
De ce dau părinţii astfel de mesaje copiilor? Fără doar şi poate pentru că acel tată sau acea mamă, în starea de Copil, se simte privat(ă) sau ameninţat(ă) de ceva anume prin prezenţa copilului. Un bărbat tânăr se căsătoreşte şi devine tată. Văzând că soţia sa consacră prea mult timp şi energie bebeluşului, tatăl poate retrăi, ca un elastic, un sentiment din copilărie. Inconştient, retrăieşte o scenă de când avea doi ani, când a  apărut un nou copil. Cum ar putea recâştiga dragostea mamei? Singura speranţă ar fi ca acel copil să dispară sau să moară. Acum, ca adult, el poate emite semnale ale acestei dorinţe de moarte, referitoare la propriul său copil.
   Într-un alt caz, o femeie are deja mai mulţi copii şi nu mai vrea încă unul. Sub presiunea familiei sau printr-un „accident”, rămâne însărcinată. Din Copil, urlă: „Nu! Nu încă unul! Vreau să se dea atenţie nevoilor mele!” Îşi reprimă furia din Copil, refuzând să o recunoască şi faţă de sine. Dar, într-o manieră subtilă, exprimă o anumită rejectare faţă de copil. Nu îi surîde niciodată sau îi vorbeşte puţin, chiar dacă face tot ce trebuie pentru a se ocupa de el.
   Când un părinte agresează fizic sau psihologic un copil, mesajul „Nu exista” este exprimat direct.
Această injoncţiune, „Nu exista”, apare frecvent în cadrul analizei scriptului, ceea ce poate părea surprinzător, ştiind implicaţiile sale letale. Dar, amintiţi-vă că pentru un copil este foarte uşor să interpreteze o ameninţare cu moartea în tot felul de comportamente ale părinţilor, sau în evenimente exterioare, care  par inofensive unui adult. Amintiţi-vă, de asemenea, că micuţii confundă dorinţele cu actele. Poate din cauză că vrea ca fratele mai mic să moară, micuţul poate decide: „Sunt un asasin şi merit să mor.” Îşi dă singur mesajul „Nu exista.”           
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă o mamă transmite subtil copilului: „Mi-ai făcut aşa rău când te-ai născut” (Berne numeşte aceasta „scriptul mamei sfâşiate”). Copilul poate decide „Nu valorez nimic, prin naşterea mea doar i-am făcut mamei rău şi poate am omorât-o. Deci, sunt periculos şi pot face rău oamenilor sau să îi ucid, doar prin simpla mea prezenţă. Atunci merit să fiu rănit sau ucis.”
Părinţii pot spune, de asemenea: „Dacă nu ai fi fost tu, aş fi putut urma Universitatea sau aş fi putut merge în străinătate sau nu aş fi fost obligată să mă căsătoresc cu unul care este aşa şi aşa...)
Dacă mesajul „Nu exista” este aşa de răspândit, de ce marea majoritate a oamenilor nu se sinucid? Din fericire, aceştia sunt extrem de ingenioşi pentru a rămâne în viaţă. În primii ani, copilul va lua decizii complexe pentru a se proteja de acest sfârşit fatal astfel: „Ar fi mai bine pentru mine să rămân în viaţă, atât timp cât...” şi punctele pot fi completate prin nenumărate maniere cum ar fi: „muncesc mult” sau „nu sunt apropiat de oameni”.
. Poate fi dat în mod subtil, astfel: „Dacă nu aţi fi fost voi aş fi divorţat de tatăl vostru“. Mai puţin subtil: „Aş fi vrut să nu te fi născut...şi atunci nu ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tatăl tău“. Mesajul poate fi dat nonverbal, când părintele îşi ţine copilul în braţe fără a-l dezmierda, privindu-l încruntat sau mânios în timp ce îl hrăneşte sau îi face baie, ţipând dacă copilul vrea ceva sau fiind abuziv fizic. Există o multitudine de căi prin care mesajul poate fi dat.
Această injoncţiune poate fi dată de către mamă, tată, îngrijitoare sau guvernante şi de către fraţii mai mari. Un părinte poate fi depresiv deoarece copilul a fost conceput înainte de căsătorie sau după ce părinţii nu îşi mai doreau copii. Sarcina poate duce la moartea mamei şi tatăl sau bunicii îl pot învinovăţi pe copil. Travaliul poate fi dificil şi copilul poate fi învinovăţit pentru că a fost prea mare: „M-ai rupt în bucăţi când te-ai născut“. Aceste mesaje, spuse de multe ori în prezenţa copilului, devin „mitul naşterii“ care spune: „Dacă nu ai fi fost tu, viaţa noastră ar fi fost mai bună“.
 Alte moduri, mai subtile de a da injocţiunea "nu exista":
 "Dispari in camera ta! Am o discuţie importantă cu domnii aceştia!"; un părinte care îşi iubeşte copilul, îl ia de mână şi-l conduce în camera lui unde îi explică situaţia evitand aşi da importanta fata de copil in prezenta unor straini. Astfel copilul învaţă că e important ca persoană nu numai pentru părinţii săi ci pentru alti oameni in general.
 "Cat am vrut sa ajungi om mare" (parintele accepta copilul doar in conditiile in care copilul ar deveni ce si-ar dori parintele, copilul are dreptul sa existe daca devine ce-si doreste parintele). Cat de mare trebuie sa ajunga copilul ca adult? Sotiile fara sentiment sponsorizate material de sot, pot fi multumite vreodata?
Copiii cu aceasta injoncţiune invata in terapie sa-si acorde dreptul la existenta. Conditionarea existentei copilului de dorinta capitala a parintelui nu-i va aduce copilului mult ravnita acceptare din partea parintelui. Parintele ramane mereu nemultumit de copil dar multumit de sine. Prin urmare copilul chiar daca devine adult integrat cu mari eforturi, se va simti inadecvat in familia sa si in general pentru viaţă pentru ca nu a ajuns un om suficient de mare.
Nu trăi

Nu te duce la discoteca, nu te duce la chefuri, nu-ti fa prieteni, stai acasă şi învaţă, acum e momentul să nu ratezi învăţătura. Dacă adolescentul se izolează, este criticat ulterior pentru faptul ca nu are viaţă socială (comenzi ambivalente). Mai târziu in viata adultul poate lua pentru sine urmatoarele decizii: nu-ti fa concediile, munceste pe branci, cariera e totul, copiii sunt o cruce de dus, viata e mizerabila, oamenii sunt rai, lumea e ostila, toti iti vor raul. Cu asemenea „sfaturi” si decizii e greu e firesc sa nu vezi rostul propriei existenţe.
 
Nu te bucura
 Această injoncţiune e dată din invidie (pe lângă absenţa sentimentelor), "dacă eu nu mă pot bucura tu de ce să te bucuri?" sau pur si simplu din motive de protejare a investitiei in persoane umane văzute ca simple obiecte în proprietatea agresorului.
Copilul are voie sa isi cumpere numai ce poate fi folosit ca hrana, imbracaminte sau accesorii scolare. I se reproseaza totdeauna ca risipeste banii daca isi cumpara un aparat electronic, o carte beletristica sau orice altceva care se adreseaza sufletului. Copilul este criticat pentru hobby-urile alese, totdeauna hobby-urile copilului nu sunt pe placul parintelui iar in final sunt văzute ca o pierdere de timp (frecvent părinţii nu au vreun hobbyy ci sunt victimele deciziei timpurii "trebuie să muncesc continuu altfel nu am dreptul să exist").  Părintele îşi apără la sânge investiţia făcută în copil. Copilul e de fapt văzut ca o investiţie pentru ca este perceput ca un obiect aflat în proprietatea părintelui. Un bărbat oriental care îşi ucide copilul şi soţia dacă i se pare că aceasta l-a înşelat consideră că îşi apără proprietatea. Soţia şi copilul sunt consideraţi proprietatea sa, nu fiinţe umane care au libertate de alegere.

Unele femei care oricat s-ar forţa nu reusesc sa ajunga la orgasm au primit injonctiunea "nu te bucura ca e păcat sau ruşinos" (tatăl lor le-a parazitat mereu viaţa emoţională  cu "Bucura-te de ce ma bucur eu, nu te bucura de ceea ce ai dori tu"). Orgasmul poate insemna un prliej de bucurie. Lipsa lui poate fi un motiv de frustrare si tristete. Exemplul extrem prin care un tata "proxenet" isi educa fiica este: "ai grija ca mana care-ti intra sub fusta sa fie plina de aur". Fraza poate avea si alte formulari mai moderne. Fiica are voie sa se bucure de sex daca se vinde bine iar o parte din profit il ofera tatalui (zestrea ginerelui). Ca sa obtina asta, tatal controleaza, directioneaza viata intima a fiicei. Se mai numeste tatăl-proxenet.
 
O altă situaţie de interdicţie la bucurie este cea observată in relaţiile agresor -victimă cand victima se poate bucura numai de ceea ce oferă agresorul ca mită de împăcare. Bucuria este folosită ca un mijloc de manipulare ieftină pentru a aduce victima inapoi în cercul agresiuni. Cât timp nivelul agresional excaladează, victima are interdicţie la bucurie. Cand victima vrea sa paraseasca mediul agresor, brusc agresorul vine cu un cadou de împăcare (elasticul victima - agresor).

Inebuneşte
 
  Este dată prin comenzi care atacă gandirea, sau prin reproşuri care atacă identitatea morală a persoanei (abuz moral "Nu esti suficient de bun pentru noi!" sau "Nu te ridici la nivelul aşteptărilor noastre!" sau "Nu ne meriţi!", "Nu mă meriţi!" ).
 Această injoncţiune se dă prin mesaje ambivalente şi comenzi disjuncte. Porunca "inebuneşte" vine prin reprosuri care ating valoarea morala a copilului. Exemplul clasic  este următorul: "greşelile mele sunt datorită ţie iar meritele tale sunt datorită mie". Parintele spune ca tot ceeace face (condiţionări, deturnarea vieţii profesionale, interzicerea vietii personale a copilului), este pentru binele copilului, din dragoste pentru el. Condiţiile create de părinte pentru copil sunt în aşa fel concepute încat copilul să-l mulţumească pe părinte (nu pe sine) ca şi cum ar fi un obiect sau o marionetă. Prin urmare copilul se simte inadecvat fata de sine si mediul social neavând posibilitatea de a fi el însuşi (nu poate deveni ceea ce îşi doreşte, nu-şi poate exprima sentimentele, îi sunt substituite propriile decizii şi alegeri cu cele deciziile si alegerile parentale pe motivul că "un copil nu poate decide corect pentru sine" - un aspect important al culturii si educatiei romanesti cu radacini adanci in timp care merg pana in societatea sclavagista: "sclavul nu poate decide nimic pentru sine fara acordul stapanului"). O remarca importanta ar fi ca in societatea occidentala, copiii, adultii sunt liberi in limitele in care nu incalca viata sociala si personala a celorlalti (definita democratiei). Acesta e si secretul succesului societatii occidentale, "omul potrivit la locul potrivit" si nu "omul pe pile in locul unde nu are aptitudini" sau "copilul marioneta in locul decis de parinte". Suntem liberi in anumite limite impuse de ceilalti si avem dreptul sa impunem limite celorlalti. Suntem liberi intre limite. Incalcarea limitelor noastre de catre alte persoane, în speţă părinţii noştri, în diverse moduri, ne provoacă traume, diverse tulburări de comportament şi chiar nebunie (psihoză). Orice efect are o cauză, iar rolul inteligenţei umane este depistarea cauzei înainte ca efectul să devină permanent.    
Nu fi tu (însuţi)
 Această injoncţiune poate fi exprimată faţă de un copil ai cărui părinţi îşi doreau o fată şi care au avut un băiat şi viceversa şi care transmit mesajul în manieră nonverbală “Nu aparţine sexului tău”.
Acest lucru poate apare în numele date copiilor, o fetiţă se va numi Jacky şi un băieţel va fi botezat Vivian.
            Părinţii îşi vor îmbrăca fetele cu haine trainice şi băieţii cu zorzoane şi panglici. Odată adult, persoana cu un astfel de mesaj continuă să se îmbrace şi  să aibe maniere tipice celuilalt sex.
Într-o manieră mai generală, mesajul poate fi: „Nu fi tu însuţi, fii alt copil”. Părinţii pot prefera un copil mai mic, unuia mai mare sau un frate unei surori. O mamă care respinge un copil îl poate compara mereu cu alţi copii: „Micul Johnny de la capu’ străzii, merge cu bicicleta cu două roţi – nu-i aşa că e isteţ? Şi în plus are cu un an mai puţin decât tine.” În acest caz, mama poate avea imaginea „copilului ideal” la care visează. Ea nu reacţionează pozitiv decât la aspectele copilului care cadrează cu această imagine şi le poate respinge pe celelalte.
Părinţii fac de asemenea şi acest gen de declaraţii: „Semeni bine cu unchiul tău Harry, care nu e bun de nimic.” Şi cu cât copilul se va comporta ca şi acest unchi, cu atât va obţine mai multe stroke-uri.
 
Nu fi copil
 
Aceasta este o altă injoncţiune transmisă de părinţi, din starea de Copil, care se simt ameninţaţi de prezenţa unui copil. Dar în loc să se debaraseze pur şi simplu de acest copil, Copilul din părinte spune: „Aici nu este loc decât pentru un copil şi acesta sunt eu. Dar te voi suporta atât timp cât te vei comporta ca un om mare şi nu ca un copil.” Aceasta se traduce mai târziu prin mesaje verbale ca: „Eşti prea mare pentru…” sau “Băieţii mari nu plâng.”
            „Nu fi copil” este dat de asemenea de părinţii cărora nu li s-a permis niciodată să se comporte ca nişte copii şi care se simt ameninţaţi de un comportament de copil. Aceştia au crescut într-un moment de criză sau într-un cămin sever, în care valoarea şi importanţa erau legate de ceea ce făcea cineva.
            Uneori, copiii mai în vârstă sau copiii unici îşi dau singuri acest ordin. Când îşi văd părinţii certându-se, un copil mic poate decide: „În afară de ei doar eu mai sunt aici, deci din cauza mea se ceartă. Aşadar, trebuie să fac ceva. Trebuie să mă grăbesc să cresc ca să devin responsabil.” Un copil mai mare poate decide în aceeaşi manieră că este responsabil pentru fraţii mai mici.
            Dacă vă simţiţi stângaci în relaţiile cu copiii, aveţi probabil injoncţiunea „Nu fi copil”. Acelaşi lucru este probabil adevărat dacă vă simţiţi încordat într-o situaţie de „distracţie” printre alţi adulţi. „Nu te amuza” şi „Nu te simţi bine”, „Nu simţi plăcerea” apar uneori ca variante ale injoncţiunii „Nu fi copil”.
            Ce este sigur este că noi nu avem nevoie să ne aflăm în starea de Copil pentru a ne simţi bine, pentru a ne amuza şi a simţi plăcerea. Dar dacă aţi decis, când eraţi copil, că amuzamentul şi plăcerea sunt lucruri rezervate copiilor şi că voi aţi fost obligaţi să deveniţi nişte „mici adulţi” în copilărie, vă veţi întoarce ca un elastic la această decizie din trecut de câte ori veţi avea ocazia de a vă amuza în prezent.
            În unele familii, dacă te amuzi prea tare, eşti considerat leneş sau păcătos. Există şi credinţa magică că dacă te simţi prea bine, se va întâmpla ceva rău. Aşa că soluţia magică de îndepărtare a răului este de a nu te simţi prea bine.
 
Nu creşte
 
Acest mesaj este dat deseori mezinului. Părinţii, în starea de Copil, pot să nu vrea să abandoneze ideea de a avea un copil mic în casă. Pentru ei, valoarea lor se rezumă la a fi un tată sau o mamă bună şi dacă copilul lor creşte, nu îşi mai recunosc valoarea. Acest ordin este dat şi de părinţii care la rândul lor nu au crescut şi al căror mesaj este: „Rămâi partenerul meu de joacă.”
Uneori, mesajul înseamnă: “Nu mă părăsi.” Este cazul unei femei care rămâne acasă pentru a se ocupa de o mamă în vârstă, exigentă.
            O altă variantă este „Nu fi sexy”. Acest mesaj este dat deseori de un tată fiicei sale, în perioada în care este destul de mare pentru a-şi manifesta feminitatea. Din starea de Copil, tatălui îi este frică de propria reacţie sexuală faţă de fiică şi emite mesaje nonverbale de distanţare fizică, pe care fetiţa le decodează ca ordine de a nu creşte şi de a nu deveni femeie, din punct de vedere sexual. "Te rog sa nu umbli prin faţa mea vopsită ca o tarfă" – spune tatal fiicei sale de 16 ani. De fapt tatal e invidios pe sexualitatea fiicei sale, se simte incitat de aspectul ei si se razbuna pe ea nelasand-o sa-si traiasca adolescenta. Fiica intelege ca e acceptata de tata doar daca ramane fetiţă („nu creşte” e decizia inconstienta; antiteza ar fi “să cresti mare” iar contrascriptul ar fi "să-mi fac de cap") .
           „Copile asculta-ma, nu e nimeni pe lumea asta sa te iubeasca mai mult ca mine!” (adolescentul poate intelege inconstient următorul mesaj: "daca vrei sa fi <> rămâi copil, nu lua decizii proprii ca un adult independent iar eu, parintele, te voi iubi posesiv ca si pana acum, cu conditia sa faci cum spun eu". Pe de o parte parintele devalorizează adultul numindu-l copil (cand el poate avea 40-50 de ani, fapt obişnuit in cultura balcanică), menţinându-şi autoritate in mod nedemn asupra lui, iar pe de alta parte nu-i acorda permisiunea de a gandi si lua decizii in nume personal. Consecinta? Copilul ajunge un adult dependent de sfaturile parintilor, sau a unui substitut de parinte in persoana partenerului.
  
Nu reuşi  
Această injoncţiune este dată de un părinte, care în starea de Copil este gelos pe reuşitele fiului sau ale fiicei sale. Imaginaţi-vă un tată care vine dintr-o familie săracă. A început să lucreze la 15 ani şi nu a putut să urmeze niciodată o facultate. Azi, datorită muncii sale, el şi copiii săi stau bine financiar. Plăteşte ca fiica sa să meargă la o şcoală bună, pentru a putea urma Universitatea.
            Văzându-i reuşitele, tatăl va simţi plăcerea ca părinte. Dar inconştient, din starea de Copil, este gelos că fiica sa are posibilităţi pe care el nu le-a avut. Ce va fi dacă ea va reuşi? Aceasta va demonstra că e mai bună ca el? Nonverbal, îi transmite mesajul „Nu reuşi”, chiar dacă manifest îi cere să lucreze intens pentru a reuşi.
            O studentă care în cadrul scriptului a luat decizia de a se supune injoncţiunii „Nu reuşi” va lucra intens la şcoală şi va face totul competent. Dar când se va apropia examenul, va găsi o manieră de a-l sabota. Intră în panică şi părăseşte sala sau „uită” să ia un act important. Poate ajunge să-şi producă o boală sau să remarce că nu mai ştie să citească.
 Nu (face)  
Mesajul „Nu...face” implică „Nu face nimic, pentru că ceea ce faci e aşa de periculos că ai fi mai în siguranţă dacă nu ai face nimic.” Dacă o persoană adultă ezită continuu între diferite acţiuni, cu sentimentul constant că nu ajunge nicăieri, dar nu reacţionează niciodată pentru a găsi o soluţie, poate avea un astfel de mesaj în script.
            Injoncţiunea „Nu...face” este dată de o mamă care, în Copil, este îngrozită că se va abate o nenorocire asupra copilului său, dacă acesta se îndepărtează de ea. Motivul acestei terori se află în script, mai degrabă decât în realitate. O mamă care resimte această panică poate spune lucruri ca: „Johnny, vezi ce face sora ta mai mică şi spune-i să nu mai facă!”
 Această injoncţiune este dată de părinţii cărora le este frică. Datorită fricii, aceştia nu permit copilului să facă multe lucruri normale: nu te apropia de trepte (copiilor care încep să meargă); nu te căţăra în copaci; nu merge cu rolele, etc. Uneori, aceşti părinţi nu şi-au dorit copilul şi, recunoscându-şi dorinţa iniţială ca acest copil să nu fi existat, se simt vinovaţi şi panicaţi de propriile lor gânduri şi devin supraprotectivi. Alteori, părintele devine fobic, psihotic sau supraprotectiv după ce a pierdut un copil mai mare, în urma unei boli sau a unui accident. Pe măsură ce copilul creşte, părintele va fi preocupat în legătură cu orice acţiune pe care o propune copilul şi spune: „Poate că ar fi bine să te gândeşti mai mult în legătură cu asta“. Copilul crede că nimic din ceea ce face nu este bine sau sigur, nu ştie ce să facă şi caută în jur pe cineva care să îi spună. Un astfel de copil va avea mari dificultăţi în a lua decizii în viaţă.
 Nu fi important
 Oamenii care au primit un astfel de mesaj sunt cuprinşi de panică când li se cere să-şi asume rolul de lider. Devin seci când trebuie să vorbească în public. În cursul carierei, o persoană care are un astfel de mesaj poate reuşi de minune în rolul de subaltern, dar nu încearcă să avanseze sau sabotează acest lucru dacă se iveşte ocazia. O variantă a acestei injoncţiuni este „Nu cere ce vrei”.
            Există şi un alt mesaj apărut din dorinţa părinţilor de a-şi respinge copiii. Nonverbal, părintele transmite din starea de Copil: „Te suport, micuţule, atât timp cât îţi dai seama că nici tu, nici nevoile tale nu sunt importante aici.”
Dacă, de exemplu, unui copil nu i se permite să vorbească la masă, şi i se spune: „Copii trebuie văzuţi, nu auziţi“, sau este desconsiderat într-un mod oarecare, poate simţi mesajul ca „Nu fi important“. De asemenea, poate primi un astfel de mesaj la şcoală. În California, copii hispano-americani au avut în trecut probleme mari cu importanţa, deoarece ceilalţi copii care vorbeau doar o limbă îi batjocoreau pentru încercarea de a  vorbi engleza la fel de bine ca şi spaniola şi pentru că nu o făceau prea corect la început. Bineînţeles, negrii primeau acest mesaj din partea albilor, ca şi din partea mamelor care nu doreau să fie destul de importanţi ca să aibă probleme cu albii.
 Nu aparţine
  Părinţii spun copilului urmatoarele fraze: "Bunicii tăi sunt mizerabili, tu trebuie să pleci din casa asta" - dar chiar părinţii înşişi nu pleacă vreodată. "Satul, oraşul ăsta sunt mizerabile, tu trebuie să pleci departe de aici, noi vom rămâne aici să ne sacrificăm pentru tine" (?) - dar chiar părinţii înşişi nu pleacă niciodată din respectiva localitate. "Ţara asta e mizerabilă, cine e deştept a emigrat de mult de aici" - dar chiar părinţii înşişi nu vor emigra niciodată. Mesajul către inconştientul copilului este: "nu te simţi bine unde te afli, nu aparţii aici, nu aparţine". Copilul poate deveni distant faţă de oamenii şi localitatea unde s-a născut. Poate dezvolta complexe de superioritate. In realitate mesajul parental catre copil este "Nu ne aparţii", este un mesaj pe care l-au primit la randul lor părinţii sau şi l-au auto indus datorita unor complexe de inferioritate din copilărie, sentimente de inadecvare proiectate in toţi ceilalţi (casa familiala, localitatea de baştină, ţara natala, uneori chiar si fata de profesia si locul de munca alese liber). Unii care aleg să rămână, devin insuportabili in locul in care simt ca nu apartin, altii care aleg să se mute ca ţiganul din loc in loc, nu e vor simţi bine nici unde, pentru ca "porunca" parentala "nu aparţine" nu se sterge odata cu mutatul decât poate dacă "emigrarea" nu se face intr-un loc (ţară) unde exista cat mai multi oameni "liberi", fără porunci parentale de genul "nu apartine" sau "nu te simti bine aici". Porunca "nu apartine" are ca si consecinta, permanenta nostalgie dupa locuri indepartate şi, poate degenera in dromomanie.           
Pandit Nehru, omul de stat indian, obişnuia să spună: „Când mă aflu printre europeni, mă simt indian şi când sunt între indieni, mă simt european.” Ar fi o şansă ca el să fi primit mesajul „Nu aparţine”. Persoanele care se supun unui astfel de ordin se simt „pe dinafară” într-un grup, fiind percepuţi de ceilalţi ca „solitari” sau „nesociabili”.
Acest mesaj poate fi transmis printr-o atribuire a părinţilor, care zic mereu despre copiii lor că sunt „diferiţi de alţii”, „dificili” sau „timizi”. Sau părinţii pot fi un model pentru această injoncţiune, datorită propriei marginalizări sociale. Acest mesaj este vehiculat fie transformând copilul în ţap ispăşitor, fie repetându-i constant cât este de unic.
Nu fi apropiat
 Injoncţiunea „Nu fi apropiat” poate implica o interdicţie de apropiere fizică. Sub această formă, părinţii ne prezintă deseori un model, atingându-se rareori sau atingându-şi rar copilul. Pe de altă parte, poate semnifica „Nu fi aproape din punct de vedere afectiv”. Acest mesaj se poate transmite din generaţie în generaţie, în familiile în care oamenii nu vorbesc niciodată unul cu celălalt despre sentimentele lor.
            Un copil îşi poate da singur mesajul „Nu fi apropiat”, ca reacţie a faptului că unul din părinţi îl ţine mereu la distanţă. Copilul întinde braţele să fie îmbrăţişat şi nu obţine nici o reacţie. Decide că cererea sa de apropiere nu merită suferinţa de a fi respins.
            O variantă a mesajului „Nu fi apropiat” este „Nu avea încredere”. Acest mesaj poate fi decodat la moartea sau plecarea bruscă a unui părinte. Incapabil de a înţelege această dispariţie bruscă, micuţul poate decide: „Nu voi mai avea niciodată încredere că cineva va fi lângă mine, când voi avea nevoie.” Această decizie poate fi luată şi atunci când un părinte este abuziv sau încearcă să profite de copilul său sau să-l păcălească. Decizia este: „Voi rămâne departe de tine ca să mă protejez.”
            Menţinându-şi deciziile de acest tip în viaţa adultă, o persoană poate ajunge să fie suspicioasă în mod constant. Chiar dacă este acceptată cu căldură, îşi înalţă antenele pentru a repera respingerea. Dacă cealaltă persoană refuză să o respingă, pun relaţia la încercări până la ruptură şi atunci rostesc: „Ţi-am spus eu!”
 Nu fi bine (sănătos)
 Părinţii sunt foarte ocupaţi şi lucrează toată ziua. Îşi iubesc fetiţa, dar nu mai au energie pentru a-i acorda atenţie seara, când copilul vine de la creşă. La un moment dat, copilul se îmbolnăveşte. Mama îşi ia concediu pentru a se ocupa de copil, iar tatăl îi citeşte seara poveşti pentru a adormi, ceea ce făcea rar înainte.
            Din Micul Profesor şmecher, fetiţa trage concluzia: „Pentru a obţine atenţia pe care o doresc, trebuie să fiu bolnavă.” Fără a-şi da seama sau fără a o vrea, părinţii i-au dat ordinul „Nu fi bine”. Dacă se supune acestui mesaj, ca adult va utiliza această strategie a scriptului care constă în a fi bolnavă de fiecare dată când lucrurile merg rău în relaţiile sale sau la serviciu.
            Uneori „Nu fi bine” este dată prin atribuire, ca în cazul familiilor care spun mereu vecinilor „Ăsta nu e zdravăn (voinic), ştiţi.”
            Copilul găseşte o variantă „Nu fi sănătos” la un părinte sau un membru al familiei care este psihotic şi observă că obţine atenţie dacă are un comportament similar nebuniei. Această injoncţiune poate fi întărită prin reguli nespuse despre cum este transmisă nebunia într-o anumită familie.
 Nu gândi  

Injoncţiunea poate fi dată direct prin ordine imperative cum ar fi: "Taci!" sau "Taci ca te plesnesc!", "Hai dispari!" sau prin atribuiri directe: "Esti prost, tembel, idiot", "Nu gândeşti ce faci!"

Injoncţiunea „Nu gândi" poate fi dată de un părinte care denigrează constant modul de a gândi al copilului. Micuţul James este mândru să-i arate tatălui cum a învăţat să-şi scrie numele. Tatăl râde zgomotos: „Huh! Ce mucos isteţ eşti!" Uneori, „Nu gândi" este transmis prin model. Astfel, o mamă isterică îi arată fetei: „Când femeile vor să obţină ceva de la bărbaţi, îşi pot deconecta gândirea şi îşi pot intensifica sentimentele."

„Nu gândi" poate fi transmis şi altfel: „Fii obsedat de tot ce vrei, mai puţin de problema care te priveşte direct." Astfel, una din urmările blocării constante a copilului de la preocuparea pentru sine (în scopul de a-l obliga să devină preocupat pentru satisfacerea sinelui părintelui) este apariţia indivizilor de tip "scufiţa roz". Prin preocupare se înţelege acţiunea de a gândi a individului pentru aşi rezolva problemele personale aici şi acum, prin decizii şi alegeri proprii, motivate de sentimente si gusturi proprii. Scufiţa roz este personajul care stă mereu în pădure în aşteptarea scufiţei roşii pentru a o informa unde îl poate găsi pe vânător, fără a participa la petrecerea finală dată în cinstea învingătorilor lupului. Mai exact, de cate ori copilul îşi exprimă sinele (prin iniţiative, actiuni, dorinţe), atenţia sa este deturnată spre ceea ce gândeşte/doreşte sinele părintelui. Aceşti copii sunt viitorii adulţi "copii de minge", cu ocupaţii bizare, gata oricând să comită un act necerut de slugărnicie (vezi supraadaptarea). Un adult supus unui ordin „Nu gândi" reacţionează probabil la probleme încurcându-se sau simţind o indispoziţie, în loc de a se gândi la o rezolvare. O altă consecinţă a blocării copilului de la preocuparea pentru sine poate fi tendinţa acestuia spre preocuparea de sine (tulburare de identitate) în scopul de a deveni aşa cum (sau ceea ce) îşi doreşte părintele nu copilul însuşi (o variantă a injoncţiunii "nu fi tu însuţi"). Aşa pot apărea narcisiştii infatuaţi (copiii lăudaţi exagerat şi continuu pentru orgoliul părintelui) sau oameni care nu mai au curajul de a ieşi pe stradă, pentru că nu au intrunit standardele şi criteriile parentale.

La tendinţa brutală de a bloca un dialog confruntativ (care implică gândire din partea victimei) recurge de regulă agresorul în momentul când discuţia cu victima se apropie de un subiect sensibil pentru el, şi anume atitudinea sau sentimentele sale pentru victimă. Survine teama inconştientă că ar putea fi deconspirat ca fiind lipsit de sentimente (situaţia e întâlnită de regulă în confruntările familiale, soţ-soţie, părinte-copil). Parintele blocheaza brutal dialogul copilului in momentul cand acesta îi cere socoteală, incearcă să gandească, să facă corelaţii. În cazul în care copilul internalizează înjoncţiunea "nu gândi" dată în asemenea situaţii, el ar putea decide: "Nu voi cere niciodată socoteală altora pentru atitudinea sau comportamentul lor faţă de mine", o variantă de "nu te apăra" la mesajului agresorului "lasă-mă să te ucid şi nu spune nimic".
 
Alte variante ale ordinului „Nu gândi" sunt: „Nu te gândi la x" (sex, bani, etc) şi „Nu gândi ce gândeşti tu, gândeşte ce gândesc eu". Exemplu: o femeie versată care tocmai şi-a părăsit partenerul amator al jocului loveşte-mă""trage-mi un şut

Dacă injoncţiunea este „Nu te gândi la secretul nostru de familie", persoana se va întoarce la o scenă timpurie pentru a spune celorlalţi că a ştiut întotdeauna secretul familiei. Dacă injoncţiunea implică faptul că individul este „prost", scena timpurie va fi una în care el va repudia acest atribut.
 
In concluzie "Nu gândi" sau crede ca exista Mos Craciun, crede ca te-a adus barza, nu fa corelatii intre membrii familiei, nu judeca sentimetele parintilor tai fata de tine, nu fa corelatii intre membrii altor familii se rezumă la a nu observa nimic din ceea ce are legatura cu sentimentele sau cu realitatea obiectivă. Nu analiza sentimentele nimanui fata de tine ca sa nu vezi daca esti folosit sau nu. Injoncţiunea "nu gândi" asumată timpuriu de copil poate duce la comportamente asemănătoare cu retardul mintal sau debilitatea mintală dar pentru că sunt stări recuperabile sau parţial recuperabile, sunt numite pseudoretard sau pseudodebilitate mintală. Ele pot fi uşor observate la copiii instituţionalizaţi sau la cei crescuţi în mediile bolnave ale unor asistenţi maternali iresponsabili. Intre pseudodebilitatea copiilor institutionalizati si cei care au dezvoltat un sine compliant datorită ego-ului parental există doar o diferenţă de cantitate nu şi de calitate.
 Nu simţi 
 
Părinţii pot fi un model pentru injoncţiunea „Nu simţi”, prin faptul că ei înşişi îşi reprimă sentimentele. Uneori există în familie o interdicţie pentru manifestarea sentimentelor. Cel mai frecvent, unele sentimente sunt interzise, în timp ce altele sunt permise. Astfel, un ordin „Nu simţi” poate fi interpretat ca „Nu simţi furia”, Nu simţi frica”, etc.
            Uneori, mesajul e decodat ca „Trăieşte acest sentiment, dar nu-l arăta.” Unii copii au o versiune extremă a interdicţiei de a simţi o anumită emoţie. Băieţii mici primesc următorul mesaj de la tatăl lor: „Băieţii mari nu plâng niciodată” sau „Fii un soldat curajos” şi aceste slogane semnifică „Nu resimţi tristeţea” şi „Nu resimţi frica”.
            În unele familii, mesajul „Nu simţi” implică „Nu simţi senzaţii fizice”. Această injoncţiune este dată frecvent foarte devreme în copilărie şi dacă este dată cu destulă putere, poate fi originea unor probleme serioase la vârsta adultă. De exemplu, un copil căruia i s-a interzis să simtă foamea va avea mai târziu o tulburare a alimentaţiei. Unii terapeuţi în AT au afirmat că mesajul „Nu avea senzaţii” este rădăcina anumitor psihoze.
            Unii părinţi transmit o versiune care spune: „Nu simţi ce simţi tu, simte ce simt eu”. Mama spune băiatului ei mic: „Mi-e foame, ce vrei să mănânci?” sau „Mi-e frig, pune-ţi un pulover”.
Nu te apăra sau rămâi lipsit de apărare
Se poate da astfel: "Nu sta cu mâinile încrucişate în piept când îţi vorbesc!", care tradus înseamnă: "Nu indrăzni macar să schiţezi o poziţie defensivă atunci cand te agresez, darămite să te aperi concret!" sau pe scurt “lasă-mă să te ucid şi nu face nimic!” Alte injoncţiuni dar şi alte moduri în care pot fi date injoncţiunile deja prezentate mai sus vor fi descrise la Programarea Parentală (la sfârşitul materialului).
Sinucide-te
 Această injoncţiune este data copilului indirect prin afirmatii similare cu executia:

- eu te-am facut eu te omor (nu ai dreptul sa traiesti)

- sa inveti ca de nu dracu te ia (sa inveti ce vreau eu nu ce vrei tu, altfel va trebui sa te omor)

- ori inveti ori mori (ori faci cum spun eu, ori esti liber sa te sinucizi)

Cei care fumeaza, beau foarte mult, se drogheaza pun in aplicare porunca "sinucide-te".
 
5. Principiile (sau prejudecăţile). Vin din starea eului de Parinte a parintilor şi se imprimă in starea eului de Parinte a copilului (copiii mici care critica si normeaza pe ceilalti copii in timpul jocurilor)

Exemple de principii din Parintele negativ

„Toţi scoţienii sunt zgârciţi."

„Negrii sunt leneşi."

„Albii te exploatează."

„Lumea e un loc îngrozitor."

„Nu putem avea încredere în oameni."

Principiile primite de la parinte dau pozitia de viata a copilului: „Eu cu tine suntem OK dar ei nu sunt OK" („Hai sa-i exterminam!” – nazistii). Sau “Eu cu tine nu suntem OK , toti ceilalti sunt OK" – sinucigasii in grup („Hai sa ne sinucidem pentru ca viata nu are sens!”); un parinte care nu emite în prezenta copilului ordine, principii negative, prejudecati, critici, limitări cu sens de aşteptări il va plasa pe copil pe o poziţie de invingator în viaţă: „eu sunt ok, tu esti ok, ei sunt ok". Vezi mai jos principiile educative corecte.
6. Contraporunci , contrainjoncţiuni sau miraje
Au fost denumite astfel pentru că se credea la început că pot anula poruncile parentale (injonctiunile parentale), ca sunt un fel de antidot al acestora. De fapt ele ajuta prin asociere la indeplinirea poruncilor parentale si nu sunt altceva decat atribuiri negative la adresa copilului dar camuflate in mod subtil.

Exemple:

"Fii cuminte!"

"Fii perfect!"

"Fii puternic!"

”Fii deştept!”

"Fă eforturi!"

„Lucrează din greu!"

„Fii primul din clasă!"

"Fă plăcere (altora)!"

"Grăbeşte-te !"

De unde ştie copilul când e suficient de perfect, de puternic, că s-a grăbit destul sau că a mulţumit pe toată lumea? De aici şi numele de miraje care a fost dat contrainjonctiunilor. Aceste contraporunci folosite frecvent pot  declanda/stimula un comportament fie compulsiv fie rebel (de opozitie).

Contrainjoncţiunile par pozitive sau că ar putea avea un efect benefic asupra copilului. Dar iată ce înţelege copilul (dialogul sau interior intre Micul Avocat şi Copilul din copil care da gandirea marţiană):

"De ce imi spune mama să fiu puternic? Pentru că sunt slab! Deci sunt slab!" este interpretarea cand Micul Avocat din copil este nepregătit, putin dezvoltat. O interpretare directă care se va sedimenta pasiv in inconstient.

Cum interpreteaza copiii care au Micul Avocat dezvoltat:?

"Mama imi spune sa fiu puternic pentru ca ma crede slab, dar eu sunt puternic! Mama mă crede sau mă vrea slab, e problema ei!"

Contrainjoncţiunea "Fii puternic!" este de fapt o atribuire: "Iţi spun să fii puternic pentru că te cred slab" - "Eşti slab!" iar copilul poate ramane cu atribuirea "Sunt slab!" pentru toata viata, depinde de frecventa repetarii mesajului.
 

Antiscenariul
Dacă copilul ar raspunde "Nu vreau să fiu puternic!" sfidând parintele, tocmai pentru ca a simtit atribuirea ascunsa "eşti slab", imediat părintele s-ar deconspira şi ar răspunde: "Bine atunci, nu fii puternic (cum te sfatuiesc eu), fii slab (cum vreau eu)!" – muşteriul îşi dă arama pe faţă iar Micul Avocat din copil obţine confirmarea la ceea ce bănuia: "Parintele e pervers, las că-i arăt eu lui!" Modul in care îi va arăta se numeşte in analiza tranzacţională Antiscenariu (copilul face totdeauna inversul sfaturilor si principiilor parentale, pentru ca a simtit in ele desconsiderare şi lipsa iubirii). Copiii care aleg antiscenariul se numesc copii rebeli, ei nu sunt liberi, pentru ca functioneaza tot dupa o formula, chiar daca e o antiformula (redau caseta parentala de la coada la cap).
Acest rationament poate fi aplicat tuturor contrainjoncţiunilor.

Contrainjoncţiunile pot fi demontate uşor de copil prin simple intrebări puse părintelui (eventual însoţite de un zâmbet ironic) :
“Cat de puternic?”
“Cat de cuminte?”
“Cat de deştept?”
 Acest fapt e mult mai plauzibil ca va dezarma părintele (care probabil se va autosesiza de absurdul propriilor spuse) decat o opozitie directa “Nu vreau sa fiu puternic!”
Cum ar trebui să spună un părinte care îşi iubeşte copilul în loc de "Fii puternic!"? Îi va spune "Eşti puternic!" (atunci cand vede ca acesta a reusit un lucru cat de mic) sau nu îi va spune nimic daca copilul nu a reuşit nimc ori îi va spune: "Ar ieşi mai bine dacă ai face aşa! Hai sa iti arat cum se face" dar cu siguranţă s-ar abţine de la "Fii puternic şoim al patriei pentru ca urmează să facem totul pentru binele familiei (patriei)" – parintele socialist, sau, si mai grav, "nu esti bun de nimic, te-as extermina" – parintele nazist.
Consider acest articol util părinţilor "socialişti" care nu vor să aibă copii "proletari" însă nu ştiu cum să procedeze ("Fii dârz şi luptă Nicolae (Labiş)").
Totdeauna injonciunile, permisiunile, ordinele sunt insotite de mesaje non verbale, care le pot accentua sau le pot diminua impactul. Cu mult înainte ca limbajul să fie însuşit de copil (încă din primul an de viaţă), injoncţiunile şi permisiunile sunt date de catre parinti copilului de o manieră non verbală, de aici şi temerea parţial justificată a unora faţă de deochi, „the evil eye”. În acest material a fost prezentat modul verbal de transmitere, din comoditate didactică. Un copil mic care are mai multe interdictii decat permisiuni, va cauta totdeauna din priviri aprobarea părintelui atunci când va dori să facă ceva. Cand va fi adult, va cauta aprobarea persoanelor pe care le percepe cu autoritate asupra sa. 
Modelul comportamental preluat de copil este cel al figurii parentale cu cea mai mare autoritate asupra sa. Este puţin probabil ca un copil să preia modele nesănătoase din exterior dacă în familie are parte de modele sănătoase. Copiii strict supravegheati şi controlaţi  sunt cei care au părinţi non OK ca şi model comportamental. Logica inconştientă în baza cărora parintele îl controlează strict pe copil este: "Nu te las cu vagabonzii ca să nu devii un vagabond ca mine". Hilarul situatiei nu mai are nevoie de comentariu.
Două situaţii extreme
    In familiile sărace material e frecventă situaţia în care aşteptările părinţilor sunt mari ("Trebuie să faci asta! Dacă îţi doreşti sau nu, nici nu mă interesează! O vei face pentru că aşa am decis eu că ar fi spre binele tău” iar ceea ce vei face mă valorizează în final pe mine ca părinte!" este trecut sub tacere.
Valorizarea prin „pământ mult” prezentată in romanul “Ion” al lui Loviu Rebreanu poate fi făcută înlocuind pământul cu copilul personal atunci cand el provine dintr-o relatie fara sentiment. Rasplatirea copilului e marunta sau lipseste (jucăria dorită de copil nu este cumpărată niciodată sau este cumpărată jucăria care nu a avut-o părintele când era mic). Jucaria dorita de copil si modul in care îi este oferită cultivă în copil sentimentul preţuirii de sine. La fel cum investiţia în înclinaţiile şi aptitudinile copilului dezvoltă sentimentul datoriei faţă de propria persoană şi faţă de job. In familiile instărite se poate remarca o situaţie opusă, permisiuni multe în loc de aşteptări ("Ai voie să faci asta, dar numai dacă tu îţi doreşti") iar compensaţiile sunt necondiţionate, uneori disproporţionate raportat la condiţia adolescentului ("Fiule, de ziua ta de naştere, prima ta maşină va fi un Ferrari!"). Ce ajung unii copiii din prima situaţie şi ce vor face în viaţă cei din a doua situaţie? Primii, posibil să ajungă clienţi cronici la psihiatrie, sau niste monstri care isi tin copiii in cusca sau legati cu lantul de pat, cei din a doua categorie pot ajunge niste afaceristi sau politicieni fara scrupule care vor lua de la primii si ceea ce li părea că au parafrazând un personaj binecunoscut.
    Cred ca in primul rand un copil are nevoie sa apara intr-un cuplu unde “mami si tati” se iubesc reciproc, pentru ca isi doreste instinctiv sa fie si el partas la dragostea lor (singurul lucru care-i ofera sentimentul de siguranta necesar dezvoltarii psihice). Copilul ar dori sa apara intr-o familie unde se pune accentul pe "a fi" nu pe "a avea" ca si compensatie la "fii cum vreau eu".

Spălarea creierului în familie (mesaje către inconştient)

Una din metodele cel mai des uzitată, în special in familiile cu părinţi de profesie ... profesori este repetarea continuă a unor contraexemple (la cum ar dori să le fie copilul) în auzul copilului. Mesajul aparent este "Nu fi ca ei!" iar mesajul real perceput de copil este "Sunt ca şi ei, de aceea mi se repeta într-una".

Exemplificare:

Părinţii sosesc acasa, se aşează la masă impreuna cu copilul care asistă pasiv la următorul dialog între părinţi fără să se poată apăra:

- Cretinul de A iar nu a ştiut nimic astăzi la mine la oră!

- Aşa şi la mine, B, asta e, se trag din părinţi sifilitici!

- Idiotu` ala de C s-a urcat astăzi cu picioarele pe chiuvetă şi a doborât-o la pământ!

- Nişte jegoşi, de unde să ştie el cum se foloseşte o chiuveta dacă nu are acasă!

- D l-a bătut azi urât pe E, am lipsit doar 2 minute din clasă, nu-i poţi lăsa singuri o secundă că se omoară!

- Da, avem puţini copii buni anul asta! La mine doar F e ceva de capul lui, mai linistit, mai cuminte, dar nu învaţă nici el nimic!

- Cum să înveţe dacă ajunge acasă la 10 seara din cauza navetei şi când ajunge nu e pită pe masă! Ai lui sunt mereu beţi!

- Ei, lasă că aşa e si la G acasă, dar învaţă în WC dacă nu are linişte, face nişte sinteze la lecţii de rămâi trăznit! O sa-l trimit anul asta la olimpiadă, va lua sigur notă mare iar când vine inspecţia avem cu ce ne scoate!

Masa ia sfarşit, urmează cateva ore de vizionare la tv. Programe de ştiri, dialogul continuă în aceeaşi manieră, iar ţintele sunt de astă dată persoanele care apar pe ecran:

- Ce mutră are, de idiot, ce poţi să-i pretinzi mai mult!

- Auzi cum a pronunţat, (urmează corectura de rigoare, auzita doar de copil, asa apar micii "Pruteni" printre noi), şi e în parlament, bată-ne să ne bată cu tot cu ţară!

...............în fine, sunt remarcate pas cu pas asptectele fizice şi greşelile gramaticale ale celor care vorbesc, nu conţinutul spuselor.

Ne putem întreba ce se petrece în mintea unui copil care e martor pasiv la atâta nemulţumire din partea părinţilor săi când el se află în preajmă.

Ar putea gandi astfel: "Părinţii mei sunt atât de nemulţumiţi pentru că şi eu sunt ca şi cei criticaţi, cineva în casă trebuie să fie, altfel nu ar fi ei atât de nemulţumiţi, dar în mod sigur nu părinţii mei sunt aceia, ei sunt minunaţi şi perfecţi; cel imperfect sunt eu, ce să fac să nu fiu ca cei criticaţi pentru a-i mulţumiţi?" Sau poate percepe că părinţii urăsc copiii şi implicit pe el.

Aceste mesaje negative chiar se adreseaza copilului şi sunt un mijloc subtil de agresare indirectă. Dialogul de mai sus nu dispare în absenţa copilului, dar el nu ştie asta, motiv pentru care cel mai adesea va internaliza mesajele ascunse. În lipsa copilului, părinţii au acelaşi dialog (cu scopul inconstient de a se agresa intre ei). Devalorizând pe alţii, ei se simt valoroşi (cand devalorizezi o terta persoana, il devalorizezi pe cel care te asculta). Aşa au învăţat la rândul lor în familie că se procedează atunci când vrei "să te simţi bine" mai ales cand şti ca cei care asculta sunt copii şi nu se pot apăra.

Iată cauza pentru care unii profesori (sau alt tip de intelectuali, posibil medici) au copii nevrotici, sau agresivi de o maniera indirecta, asa zisele complexe de superioritate care de fapt nu sunt altceva decat cartofii fierbinti primiti subtil în modul arătat mai sus şi pe care încearcă în disperare să-i plaseze tuturor. Modelul parental va fi: "Să fiu agresiv cu toti şi să critic mereu!" sau dimpotriva, autoagresiunea "nu sunt suficient de bun pentru părinţii mei, ar fi bine sa nu mai exist" (mesaj indus si de "parintele" Hitler tuturor germanilor la finalul razboiului).

Micul Avocat descris de Eric Berne intră în funcţiune şi-i apără pe unii copii. Aceştia îşi spun în sinea lor ceva similar cu ce spunea Andreea Marin despre Mihaela Rădulescu ("în cuplurile unde există armonie, iubire, nu există preocupare pentru ce se petrece în curţile altora"), aşadar copilul poate deduce, de data asta corect: "Părinţii mei se urăsc, voi creşte mare şi voi pleca de aici!"

Alte metode de agresare indirectă şi subtilă:

- să vorbeşti unei femei urâte ca din intamplare despre concursuri de frumuseţe

- să vorbeşti unui paralizat in scaunul cu rotile ca din intamplare despre concursuri de atletism

- să vorbeşti ca din intamplare unor chiriaşi care deabia îşi plătesc chiria şi se află la varsta la care nu mai primesc credite, despre oferte imobiliare avantajoase

Toate aceste metode subtile de agresare indirecta fac parte din spalarea creierului cu scopul distrugerii sentimentului valorii personale. Sunt adresate către inconştient mesaje de genul: "eşti urâtă şi nu poţi face nimic ca să fi frumoasa ca altele", "eşti paralizat şi nu poţi face nimic ca să mai alergi vreodată", "nu veţi mai avea niciodata casă, ofertele sunt la indemana dar nu pentru voi".

Exemplele pot continua. Daca ele sunt date în auzul copilului, copilul fie le internalizează, fie le pasează mai departe cu credinţa magică: "eu voi scăpa teafăr atât timp cât îi voi lovi pe alţii".

In concluzie, spalarea creierului presupune ca parintele sa repete atat de mult ce vrea sa devina copilul sau (direct sau indirect cum am vazut) incat copilul nu mai poate deosebi ceea ce vrea el faţă de ceea ce vrea parintele lui in scop de valorizare personala prin copil.

Supraadaptarea
 
Amy intră în casă după o zi grea de lucru. Soţul ei, Brian, stă şi citeşte ziarul. Ea aruncă un ochi în bucătărie şi vede vraful de vase nespălate. „Bună seara”, spune Brian. „Sper că ai avut o zi bună. E ora potrivită pentru o cafea, nu?” Amy îşi scoate mantoul şi merge direct în bucătărie, unde spală farfuriile şi face cafeaua.
Nici unul dintre ei nu remarcă că soţul nu i-a cerut nici să spele vasele, nici să facă cafeaua. Nici Amy nu a  întrebat dacă Brian vrea ca ea să le facă. Cu atât mai puţin, ea nu şi-a pus problema dacă vrea să le facă sau dacă ar fi vrut să le facă el.
Comportamentul pasiv al soţiei este o supraadaptare. Când cineva adoptă acest comportament, se supune credinţei din Copil în legătură cu dorinţele celorlalţi. O face fără a verifica care sunt în mod real dorinţele lor şi care sunt propriile dorinţe. Persoana supraadaptată, spre deosebire de cea care nu face nimic, se vede capabilă de „a gândi” în cadrul pasivităţii sale, dar „gândirea” sa provine dintr-o contaminare.
Cineva supraadaptat va fi deseori privit de ceilalţi ca serviabil, adaptabil şi înţelegător şi, în  consecinţă, supraadaptarea este deseori valorizată de oamenii cu care persoana este în relaţie. Din cauza asta şi deoarece persoana în cauză are aerul de a gândi, supraadaptarea este cel mai greu de identificat, dintre cele patru comportamente pasive.
În cadrul supraadaptării, persoana desconsideră capacitatea sa de a acţiona în funcţie de propriile alegeri. În loc de asta, persoana se pliază pe ceea ce crede că sunt dorinţele celorlalţi.

Educaţiea parentală corectă are la bază următoarele
- permisiuni de viaţă corecte
- limite corecte şi ferme
- negociere
- libertate de alegere
- fără directive, atribuiri/investiri, injoncţiuni, contrainjoncţiuni
- echilibru intre suportivitate si autonomie

Programarea parentala care duce la copii si adulti anxiosi sau la oameni cu pofta de viaţă
 
Unii o numesc educaţie, cei 7 ani de acasa. In psihologie se numeste programare parentală. Nu constă numai in ce spune parintele copilului ci mai ales in ceea ce trăieşte copilul în familie alături de părinţii săi dar şi în mesajele reale transmise de parinte copilului (mesaj care se ascunde in spatele mesajului verbal).

Exemple de parinte grijuliu negativ:
1. Îi da o sarcina de indeplinit copilului si inainte de a o termina vine si-i ia lucrul din mana: "lasa ca esti mic si slab, termin eu" - copilul intelege ca nu e capabil sa duca la bun sfarsit o sarcina
2. Parintele cumpara jucaria care nu a avut-o el cand era mic, nu jucaria dorita de copil, si-i spune: "sa nu o strici ca si pe cea de data trecuta!" - copilul crede ca dorintele si alegerile sale nu sunt corecte, demne de luat in seama, doar ceea ce alege parintele sau altcineva e corect, rezulta un adult care va lasa ca sentimentele si dorintele sale sa fie calcate in picioare.
3. Îl trimite la joaca cu 3 jersee pe el desi afara sunt 20 de grade iar ceilalti copii au un singur jerseu. Copilul intelege ca e mai vulnerabil decat ceilalti, care sunt mai puternici decat el.
4. Orice intitiativa ia copilul, parintele o deturneaza in directia dorita de el, sau daca nu o deturneaza o paraziteaza (se arata mai interesat decat copilul in alegerea lui, savureaza ostentativ succesul adolescentului ca sa-i arate ca el are intaietate sa se bucure).
5. Nu îl lasa sa se scalde la rau ca se poate ineca desi adolescentul stie bine sa inoate la cei 13-14 ani care-i are.
6. Tatal interzice fetei de 15-16 ani sa mearga la discoteca: "esti inca mica!" Fata pricepe asta ca o porunca "nu trai viata, nu te bucura".

In relatiile formate de anxiosi exista un lant al posesiei.
Posesivul îl poseda pe dependent afectiv si material iar acesta nu are nimic impotriva in a se lasa posedat.
La randul sau posesivul e posedat de nevoi primare, materiale pe care si le satisface cu ajutorul partenerului de langa, dependentul, pe care il pune la munca (chipurile pentru familia mascarada compusa din posesiv si dependent).
Posesorul (pe care il mai numesc soţ agresor sau impostor in relatie) e totdeauna grijuliu cu trupul sau si al celui pe care-l poseda (soţia, copiii săi) dar nu se gandeste niciodata la sufletul celor pe care-i vrea dependenti de el.
Unii frecventeaza des biserica da spiritualitatea exista pentru acesti oameni doar la nivel de dogme si ritualuri.

Simptomele ca anxietatea, depresia, insomnia sunt semnale de alarma pentru un individ legat de modul scindat de gandire si simtire (inconstientul in care se afla localizat paternul familial este antagonic cu mentalul individului).

Adevarul reprezinta sentimentul din noi. Putem ascunde acest sentiment ca sa-l inselam pe cel de langa noi (relatiile mincinoase) sau ca sa evitam situatii neplacute (diplomatia). Lucrurile esentiale in care omul trebuie sa actioneze din sentiment sunt relatia, munca, hobby-urile, prieteniile. Sentimentul inseamna intelegere si acceptare in realitatea celuilalt, fara conditionari sau santaje pozitive / negative.
Cei care au sentimente OK, vor avea relatii OK.
Cei care vor avea sentimente non-OK vor avea relatii cu persoane non-OK.
Terapia psihologica are ca si consecinta pierderea unor prieteni si castigarea altora noi.

Ce inseamna persoane cu sentimente non-OK?
Persoane care nu se iubesc pe sine, nu au sentimentul valorii de sine, nu stiu / nu pot iubi neconditionat. Aici prin iubire se inţelege respect şi preţuire necondiţionată pentru fiinţa umană. Nevroticul prin iubire intelege supraadaptare, supunere, teama, servilism, a nu te apara, a nu-ti cere drepturile, a te lasa calcat in picioare. Deci exact opusul iubirii de sine, a respectului de sine. Este firesc daca asemenea "iubire" a trăit in familie sau capacitatea de a prelua modele sanatoase externe i-a fost dezactivata (injonctiuni dure date in mod brutal, inca de la nastere).

Cum recunoastem persoanele non-OK cu ele insele si cu ceilalti? Dupa modul in care relationaze si anume:
- lamentari (fac mereu pe victima, imprimand in copii tendinta de a se autocompatimi)
- lauda de sine
- conditionari
- santaj emotional / moral pozitiv sau negativ
- agresare directa: injuraturi, violenta fizica
- impunerea propriilor gusturi si pareri. Un nevrotic are pareri eronate despre sine si mediul social (pe care i le-au bagat in cap parintii sai, si ei persoane non-OK), altfel nu ar dezvolta anxietati si depresii.

Santajul pozitiv / negativ e trasatura cea mai enervanta a Posesorilor (posesivilor):

Santaj pozitiv: "daca faci asta pentru mine, te voi iubi toata viata"
Santaj negativ: "Păi, daca asa vorbesti cu mine, aci te las sa te descurci singur" (tradus: daca vrei sa te ajut, trebuie sa inghiti tot ce spun eu fara sa ma contrazici)

Conditionare subversiva:
- "Ce ai cumparat tu de 8 martie pentru mama sa-i arati cat de mult o iubesti?" (tradus: eu te iubesc si te accept pe tine copilul meu daca si tu imi dovedesti ca ma iubesti din cand in cand, mai ales de 8 martie"
- "Fa asta pentru mamica sa-i arati cat de mult o iubesti" (tradus: "esti posesia mea si vreau sa vada publicul cat de supus imi esti, haide, da o reprezentatie pentru noi toti" – Houdini isi chema des mama la evadarile sale spectaculoase, oare de ce?). 
Reproşuri schizoide
Exemple de programare negativa a inconstientului copilului de catre parinti
 1.      "Ne-am sacrificat pentru tine si tu ne-ai dezamagit" ( a se intelege "daca nu ai fi existat, nu trebuia sa ne sacrificam pentru ceea ce nu am dorit de la început să existe"). Copilul poate simti toata viata ca era mai bine sa nu fi existat. Apar sentimente de inadecvare sociala. Când iubeşti pe cineva, nu e logic sa îi reproşezi ca te-ai sacrificat pentru el. Reproşul e schizoid tocmai datorita lipsei de logică, se contrazice cu situatia data.
2.      "Cine ar mai fi facut pentru copilul lui ce am facut noi pentru tine?" a se intelege "care parinti lipsiti de sentiment ca noi si care s-au pomenit pe cap cu un copil nedorit ar mai fi facut ceva pentru el cum am facut noi pentru tine?" Cand oferi ceva din dragoste care inseamna lipsa conditionarii, poti reprosa la urmă faptul ca ai oferit? Tot ce vine conditionat, nu vine din sentiment ci urmareste un beneficiu pentru ego-ul celui care a oferit. Acest beneficiu ulterior poate fi de ordin material, emotional sau moral iar uneori sexual (vezi coruptia pedofililor asupra minorilor). 
Adultii care sufera psihic/emotional au avut parinti cu afecte false fata de ei, care au practicat jocuri psihologice inconstiente cu acestia pe perioada copilariei si in general pe toata perioada cat exista un contact familial parinte – copil. De aceea e necesata terapia intregii familii sau daca nu e posibil, se recomanda separarea sau limitarea la minimum a contactului celui terapiat cu mediul care l-a contaminat.
Cei nascuti in familii fara sentiment, vor trebui sa invete singuri cum sa se valorizeze corect pe sine (nu prin devalorizarea altora), sa invete sa se iubeasca pe sine si pe ceilalalti, sa-si acorde dreptul la existenta. Acest lucru se poate face cu ajutorul unui terapeut competent care e necesar sa aibe o autoritate mai mare asupra pacientului decat au avut parintii acestuia. Terapeut obtine legitimitatea de rol de parinte (parinte pe care clientul nu l-a avut din punctul de vedere al sentimentelor sau a educatiei corecte, desi pana sa vina in terapie credea ca nu a fost nimic in neregula cu familia sa).
Dupa ce terapeutul obtine legitimiteatea de rol de parinte, da clientului aflat in postura de copil adaptat negativ sau adult neintegrat, permisiunile pe care nu le-a primit in copilarie ca de exemplu: "esti capabil sa gandesti singur pentru tine" "ai voie sa traiesti", "nu ai de ce sa inebunesti", "nu e nevoie sa mori ca sa fi liber" plus explicatiile şi protecţia necesară ieşirii din script.
 
Copiii nascuti accidental din placere sau dorinta egoista a cuiva de a avea o clona personala traiesc in familie enorm de multe conditionari si interdictii si foarte putine permisiuni. Ei pleca din familie ca adulti cu urmatoarele "porunci parentale" - injoncţiuni internalizate: „nu creste" "nu trai" "nu gandi", "nu te bucura", "inebuneste", "sinucide-te". Fiecare porunca poate fi detaliata si are un comportament asociat:
 
Poruncile - injoncţiunile parentale
Au fost deja descrise mai sus. Toate injoncţiunile incep cu NU şi limiteaza libera exprimare a copilului şi ulterior a adultului, limitează creşterea şi dezvoltarea personalitaţii acestuia până la stadii care ţin de pseudodebilitate emoţională/psihică (vezi copiii instituţionalizaţi, care au o mie de părinţi în cap, în ceea ce priveşte preceptele şi poate nici unul în ceea ce priveşte afecţiunea). Combinarea lor cu o contrainjoncţiune parentală (pe post de antidot si perceputa ca o vrajă de copilul mic) nu anuleaza injonctiunile parentale ci doar amână răsplata scenariului, care e dată de injoncţiuni. Deoarece scriptul, scenariul de viaţă este dat de injoncţiuni, care sunt pur negative, totdeana scriptul este negativ, intr-o masura mai mica sau mai mare (functie de numarul de injonctiuni si de combinarea acestora cu anumite contrainjonctiuni, unele combinari pot fi fatale in timp record, altele atenueaza gravitatea injonctiunilor dar pot face din individ un sclav: “am dreptul sa exist atat timp cat pot munci din greu”).
Antiscriptul (antiscenariul)
Unele persoane pot lua mesajele scriptului şi le pot inversa. Execută astfel mesajele opuse, în loc de a le urma pe cele originale dar intr-un mod ostentativ, compulsiv. Aceasta are loc prin antiscript. Când reacţionăm astfel, spunem că suntem în antiscript3.
O persoană poate intra şi ieşi din antiscript la epoci diferite din viaţă, ca reacţie la un anumit mesaj din script. De exemplu, o tânără fată a traversat copilăria supunându-se contrascriptului „Fii ascultătoare şi fă ce-ţi spun părinţii.” La 14 ani se schimbă brusc, devine insolentă, se face remarcată, iese târziu cu persoane pe care părinţii le califică drept îndoielnice.
Am putea crede că s-a eliberat de script, dar în realitate totul este ca înainte. Ea nu a făcut decât să inverseze mesajul, ca un diapozitiv pe care îl vezi invers.
Putem defini antiscriptul ca ceea ce face un copil rebel când s-a săturat de script şi de contrascript. Când este în acest punct, încetează să se sinchisească de ceea ce se poate întâmpla dacă nu mai urmează deciziile precoce.
Mai târziu, când această fată se va căsători, va putea ieşi din antiscript şi se va putea reîntoarce la scriptul şi la contrascriptul său, pentru a redeveni discretă şi convenţională, jucând de data aceasta rolul „micuţei soţii” pentru soţul său.
Trairea in antiscript se face tot dupa o formula, de aceea antiscriptul nu elibereaza persoana de scriptul initial format in familie.
 Mecanismul programarii parentale
Copilul percepe totdeauna inconstient mesajul ascuns (si pe moment resimte o stare de rau, resentiment, parazitarea) asociat spuselor parintelui. Copilul nu intelege ceea ce vrea sa spuna parintele sau ce  crede parintele ca i-a spus copilului (de aici si observatia "copiii nu pot fi mintiti").

Astfel copilul percepe mesajul real, se incarca in inconstient cu el si il va executa in diverse moduri: se va retrage social, nu-si va mai permite bucurii, va munci ca un rob, va spera la o eliberare prin infarct pe care si-l programeaza la varsta de 50 de ani, pana atunci poate va bea de va stinge sau va evita toate acestea luand decizia inconstienta de a inebuni la varsta de 18 ani.

Limbajul viselor sau limbajul marţian (Eric Berne) spune adevarul despre programarea parentala din copilaria mica. Visele vin din subconstient acolo unde s-a depozitat intelesul real al spuselor parintilor "monstri" .

Cand creierul nu mai rezista apar halucinatiile auditive (datorita unei vulnerabilitati genetice). Aceste voci pe care le aud bolnavii schizofreni sunt vocile parentale ale parintilor "monstri". Desigur ele au un mesaj distorsionat, exagerat si uneori tintit. "Ucide pe cutare" aude bolnavul in mintea sa. Bolnavul îl ucide dar el de fapt ar vrea sa ucida pe mama sa sau pe tatal sau asa cum mic fiind se razbuna pe jucariile cumparate de parinti distrugandu-le. E o foarte mare diferenta intre modul in care un parinte nevrotic, posesiv, impostor afectiv cumpara o jucarie copilului sau si cel in care o face un parinte care-l iubeste autentic pe copilul sau.

Mai tarziu, parintele fals, nevrotic, va avea in copil propria sa imagine. Parintele se va lupta cu raul din el pe care l-a semanat fara sa vrea in copilul sau. Cand vedem la stiri parinti bătuţi de copiii lor, putem fi siguri ca avem de a face cu parinti normatori-grijulii negativ, care l-au posedat la maxim pe copil.

Sindromul de atentie deficitara (desi are o componenta genetica, nu se poate nega in cele mai multe cazuri "contributia" psihologica  a părinţilor)
Copilul mic la varsta de 1-2 ani poate fi observat dacă decide sa faca ceva cautand mai intai din priviri permisiunea parintilor sau pur si simplu actioneaza spontan. Daca mama e anxioasa, daca emite non verbal doar interdictii, e firesc pentru copil sa fie speriat, sa percepa mediul incojurator ca primejdios pentru sine. El cauta in privirile parintilor permisiunea "daca fac asta, voi păţi ceva"?

In primul caz posibil sa avem de a aface cu un copil adaptat negativ, cu un viitor adult invins, depenent de parerea altora.

In al doilea caz, cand copilul actioneaza spontan, posibil sa avem de aface cu un copil natural, facut din dragoste, care va ajunge patronul celui dintai, facut din plăcere.

Unii copii, cu o structura mai slaba, sensibili, devin atat de preocupati sa isi multumeasca parintii, atat de dependenti de permisiunile acestora incat atunci cand vin la scoala in clasa I, nu se pot concentra pe nimic. Lipsesc permisiunile parentale. Acesti copii au si acasa atentia deficitara, circuitele lor cerebrale sunt parazitate de interdictii argumentate violent („Stai aici, sa nu te misiti de aici”!; „iesi afara si sa te intorci inapoi cand nu o sa-mi mai vorbesti asa” "Sa nu mai vii acasa daca nu ai 10 la materia X" – fraze spuse de mame unor copii de 3 - 4 - 12 ani)

Cum sunt parintii acestor copii? Persoane severe, autoritare, posesive, acaparatoare, care nu sufera contraziceri, dar si anxioase, incat copilul percepe din atitudinea lor ca nu are voie nici sa respire.

Asa apar mai tarziu copiii astmatici, alergici, pe baza subiectiva.

Copiii cu structura extroverta se vor descurca mai bine in medii familiale cu interdictii. Vor prelua modele exterioare. Cei introverti vor executa cu mare zel poruncile parentale negative toata viata. Solutia supapă, perpetuarea lanţului familial patologic: "Voi face si eu copii ca sa am in sfarsit asupra cui sa imi exercit autoritatea". Firul generaţiilor bolnave se va rupe atunci cand apare un copil foarte slab care nu mai apucă să devină părinte pentru ca decompensează psihiatric foarte devreme.
 Cum învaţă copilul să trăiască, să simtă o situaţie
Familia A. Cand apare o situatie dificila, intr-o familie parintii se ingrijoreaza, se lamenteaza la vecini si nu fac nimic. Copilul de 5 ani care asista invata "cand am greutati ma ingrijorez si nu fac nimic sa le rezolv".

Familia B. In alta familie, parintii se indurereaza si se simt inadecvati. Copilul invata "cand dau de greu, ma indurerez si realizez ca nu sunt bun de nimic, prin urmare n-am cum sa rezolv problema".
 
Familia C. Parintii cand au probleme se infurie si se iau la bataie; copilul intelege „cand am probleme ma infurii si-i bat pe cei care imi stau in cale, iar de nu pot, sparg tot”.

Familia D. Parintii raman calmi si spun: "sa discutam impreuna ce putem face ca sa rezolvam problema". Din familia D va iesi un manager care recurge la brainstorming.

Din celelalte familii vor iesi invinsii, cei care se vor bucura daca apuca sa munceasca in firma managerului din familia D 8-12 ore/zi pentru un salar cat sa le ajunga de haine si mancare, exact cat le ofereau parintii lor "minunati" pe care i-au si copiat de model perpetuand lantul de persoane non-reale.

Managerul insa, va avea un venit mult mai mare, venit cu care va cumpara mule jucarii pentru sine (plasme de 150 cm diagonala, Q7, vila la munte, etc) asa cum î-i cumparau parinţii săi cand era mic jucaria dorita de el in timp util. Prin urmare managerul are mare grija de Copilul din el care a ramas natural si spontan asa cum se naste fiecare copilaş. Pe cand ceilalti vor avea grija de copilul inrobit din ei (care primea rar o jucarie si nici atunci nu putea sa si-o aleaga el).

Exemple de vise transmise de catre inconstient cu mesaj spre constient:
Un copil care are porunca "nu trai", "nu exista" va visa repetitiv:

- ca este lovit de tren intr-un triaj

- ca se ineaca intr-un râu mare si tulbure

- ca a cazut de pe bloc si a murit, moment in care se trezeste

Un copil care are poruncile "nu gandi" „nu reusi”, „gresete” va visa situatii in care se face de rusine:

- se viseaza fara haine in mijlocul unei multimi de exemplu pentru ca si-a uitat hainele acasa (parazitare in vis a vointei si gandirii).

- rezolva-ti situatia emotionala (conflictul intrapsihic): "un adult ginere, locuieste la socri care il urasc, iar partenerul nu-l iubeste (casatorie din interes) poate visa ca vrea sa isi faca lipsa mare, cauta un WC dar cand intra in el nu poate pentru ca pe jos si pe scaun e plin de rahat. Visul transmite mesajul "esti in rahat, iesi afara!" El insa alege sa ramana in „rahat” cu conditia de a deveni agresorul tuturor din familie.
 

Declaraţii de "dragoste" părinte - copil
O serie de părinţi intelectuali la prima generaţie, obişnuiesc să spună copilului lor (sau legat de acesta) următoarele fraze:
1. Mi-am făcut o prioritate din copil si realizarea acestuia in viata.
2. Ti-am creat toate conditiile sa devii om mare (cand e vorba de dorintele parintelui) (ti-am creat toate conditiile sa ma multumesti pe mine ca parinte pentru faptul ca iti asigur existenta fizica)
3. Eu nu iti satisfac tie capriciile (cand e vorba de dorintele copilului).
4. Iti pun la dispozitie tot ceea ce ai nevoie ca sa te realizezi in viata (corelat strict cu dorintele parintelui)
5. Am decis sa ma sacrific pentru tine copilul meu, de aceea te-am adus pe lume, ca macar tu sa fi fericit in locul meu (sa realizeze in viata tot ce nu a fost capabil parintele).
6. Eu am fost ca tine, tu nu ca mine, asa ca taci din gura.
7. Te-am luat de la tigani pentru un ciur de malai si daca nu esti cuminte, te dam inapoi!
8. Sa mori cu 15 minute inaintea mea pentru ca nu esti in stare de nimic.
9. Sa nu mai vii acasa fara nota 10 la materia X.
10. Sperăm să avem şi noi cu cine ne mândri iar la bătrâneţe să aibe cine să ne dea şi nouă un pahar cu apă.
Asemenea "perle" de iubire fac parte din ceea ce se numeste "iubire" posesiva. Aceste "perle" sunt adresate copiilor care nu au fost facuti pentru ei inşişi ci pentru orgoliul părintelui. Acesti copii nu exista pentru părinte decat in masura in care pot deveni ceea ce si-ar dori parintele, ceea ce e o fata morgana, parintele va fi mereu multumit de sine si nemultumit de copil. Iubirea posesiva nu e iubire, e posesie si reprezinta o forma de sclavie. Ea se practiva la natiunile care provin la origine din generatii de sclavi, nu dintr-o familie unitara, tribala.

Cum se cresc copiii (ca principiu)
Copiii se cresc cu o haină şi multe jucării. Jucăria e bucuria sufletului, bucurie care nu contează pentru părintele lipisit de dragoste, cel care îşi formează infinite "prioriţi" din copil.
Copiii neiubiţi sunt crescuţi cu o jucărie şi multe haine. Hainele se pot folosi si la anul, sau de catre fratii mai mari, iar jucaria oricum se rupe, de ce am cumpara mai multe?
Copiii care nu au avut jucarii suficiente in copilaria lor, devin compulsivi in achizitii si isi transforma proprii copii in jucarii.
S-a constatat in realitate ca acei copii care s-au jucat cel mai mult in copilarie, devin adultii cei mai echilibrati emotional. A se vedea ce adulti produc tarile orientale, aproape psihotici, si ce adulti produc tarile scandinave. In tarile scandinave, educatia scolara pune accentul pe relationarea intre copii, pe gandire. Exemplificare negativa: intr-o scoala estica (romaneasca) profesorul il face pe un elev tampit, pe altul cretin, pe altul destept si pe altul geniu, apoi se duce 10 minute la cancelarie. "Tampitul", cu "cretinul", cu "desteptul"  si cu "geniul" se iau la bataie, din invidie. Cand profesorul soseste, se mira de ce. Intrebare: ce societate si ce natie poate produce asemenea sistem de invatamant si asemenea profesori? Ce coeziune sociala poate produce un asemenea sistem de invatamant?
Notă: pe acest site se discuta in special despre agresiunea emotionala, despre impostura sentimentala in diverse relatii. Exista cazuri si mai grave, de parinti care ard degetele copiilor la flacara aragazului, ori de cate ori li se pare ca e nevoie. Acest site nu isi propune sa trateze agresiunea extrema, in asemenea cazuri se impune de urgenta decaderea din drepturile parintesti si luarea minorului din mediu (lucru care in Romania nu face decat a lua copilul din mijlocul unor psihopati si a-l arunca in mijlocul altor psihopati - "asistentii maternali").

Raportările sinelui
Normal: omul centrat pe sine corelat cu sinele celorlalti (işi serveşte sie însuşi dar e atent sa nu incalce sinele celorlalti).
Nevrotic: centrat pe nevoile celorlalti (supraadaptarea) raportat la ceilalti (gura lumii) (servilism combinat cu motivatii externe, sistem de valori personal labil, dependent de al altora).
Patologic: centrat pe sine, raportat la sine (preocupat numai de propriile nevoi, inconstient de nevoile sau sentimentele celorlalti, oamenii văzuţi ca obiecte, incapabil de schimbare personala, de evolutie a constiintei de sine).
Prin centrare se intelege ceea ce faci pentru tine (sau altii).
Raportare: sistemul de valori la care te raportezi, stabil (al tau) sau labil, schimbabil (ceilalti, gura lumii). Desigur, sistemul de valori este necesar si trebuie sa fie ajustat atunci cand conduce la erori, la daune personale sau in contul altora.
Corelare: respectarea propriului set de valori, a sinelui, dar renuntarea la al aplica ori de cate ori ar incalca sinele celuilalt (dorintele si aspiratiile celuilalt) sau dimpotriva aplicarea acelor solutii care sunt in beneficiu comun (comunicarea cu finalitate pozitiva versus comunicarea fara finalitate, negativa). Nu poate fi vorba de respectarea sinelui reprezentat prin dorinte si aspiratii negative, care implica devalorizarea noastra. Aici intervine apararea sinelui personal.
Sine = dorinte, aspiratii, limite (de obicei sinele se refera la starea eului de Copil, care conform AT-ului nu inseamna copil sau stare de imaturitate).
Setul de valori personal:
-          normal axat pe sentiment autentic neconditionat (fata de sine si ceilalti), corelat cu sentimentele celorlalti
-          patologic axat pe protejarea ego-ului cu orice pret si pe satisfacerea nevoilor primare (sex, mancare, spatiu locativ, statut social prin orice mijloace).
Modul de raportare al sinelui este controlat de Supraeu (constiinta de sine, morala) care in parte e educata in familie, parte e mostenita genetic. Supraeul sau constiinta de sine lipseste la psihopati, ei pot mima aceasta calitate dar nu o au. Deasemenea lipsesc si mustrarile de constiinta. Dar exista cunostiinta ca fac rau altcuiva, motiv pentru care sunt considerati responsabili de justitie si condamnati. Nu primesc circumstante atenuante tocmai pentru ca sunt considerati irecuperabili si cu mare potential de recidiva (vezi criminalii si violatorii in serie).

Comunicare schizoida
Consilierul intreaba parintele unui adolescent consumator de droguri in prezenta acestuia: “De ce credeti ca se drogheaza fiul dvs.?”
Raspunsul tatălui: “Nu stiu, eu muncesc!” (fiul va intelege “copilul se drogheaza pentru ca nu munceste ca mine!”, un repros subtil si indirect).
Consilier intrebare: “Credeţi că aţi ignorat sentimentele si dorinţele copilului?”
Parinte raspuns: “Da` de unde, i-am creat toate condiţiile!”(„….să mă mulţumească pe mine”) .Totul se reduce la sinele parintelui. Sinele fiului nu exista pentru parinte. Perceptia inconstienta a fiului va fi ca el are dreptul să existe doar in conditiile in care ar deveni ceea ce isi doreste parintele. Lucru imposibil, iar daca s-ar intampla, brusc nu ar mai reprezenta nici o semnificatie pentru parinte, pentru ca acesta si-ar propune alte teluri prin copil. Lantul cauzal are motivatii care nu sunt comune pentru parinte si fiu, parintele doreste sa se despagubeasca pentru ceva prin fiu. Fiul alege inconstient sa isi apere sinele de parazitarea dorintelor parintelui prin consum de substante (dar poate fi la fel de bine si o sinucidere, o fuga de acasa, un refugiu in delicventa, o psihoza).

Melanie Klein si teoria ei despre iubire şi invidie
A existat in Anglia o femeie geniala pe nume Melanie Klein. Ea (niste americani contemporani cercetatori in psihologia dezvoltarii din punct de vedere al intersubiectivitatii i-au confirmat presupunearea prin experimente pe nou-nascuti) a sustinut ca agresivitatea e innascuta, ea exista in noi indiferent de sex. Ea a mai spus, facand psihoterapie cu copii psihotici sau autisti si cu adulti psihotici, ca sursa psihozei e invidia. Sau mai bine zis, daca ai ghinionul sa te nasti cu o tendinta pronuntata catre invidie si mai ai ghinionul sa ai o mama care sa nu se priceapa prea minunat sa-ti satisfaca nevoile afective in primele sase luni de viata, atunci ai sanse sa ai cel putin tendinte psihotice serioase ca adult.

In mare, M. Klein spune ceva foarte frumos: motorul dezvoltarii noastre este iubirea. Iubirea diluaza si micsoreaza agresivitatea si ura induse de frustrarile inerente aparute din mediu.

Agresivitatea e normala, practic ne ajuta sa supravietuim. Ideea e cum ajunge sa se manifeste. De exemplu umorul este tot o forma de agresivitate, dar e acceptata cultural. La fel jocurile pe computer violente. Sau cartile cu criminali in serie. Sunt nenumarate feluri prin care se poate exprima agresivitatea ca adult.

Alcoolismul este o forma de auto-agresiune. Sigur ca poate fi insotita si de violenta, sa zicem domestica.

Parerea mea este iarasi ca modurile in care se modeleaza agresivitatea in noi depind si de factori intrapsihici si de mediu. Modelul parental este doar un factor, probabil important, dar mai exista multi altii care influenteaza cum se manifesta agresivitatea in noi ca adulti.
Invidia
 Kleinienii (sunt o scoala mai ales britanica) sustin ca invidia e innascuta. Mai bine zis capacitatea de a simti invidie e innascuta. Unii o au puternica, altii deloc, altii slaba. Asta e o opinie controversata, nu toti sunt de acord cu ea, insa mai mult de jumatate dintre clinicienii care au lucrat cu psihotici o confirma.
Sigur este faptul ca agresivitatea este innascuta. Orice om se naste cu capacitatea de a simti ura, furie etc. Asta pentru ca agresivitatea este cu siguranta necesara supravietuirii.
E interesanta ideea ca mama ar fi ea insasi invidioasa si i-ar transmite-o cumva bebelusului ei. Initial mama are rol reglator pentru afectele foarte puternice ale bebelusului. Cine a auzit un bebelus plangand stie cat de puternice sunt starile lui afective. Problema vine din faptul ca bebelusul care simte invidie are tendinta de a nu suporta (in mare, e prea mult de scris daca ajung la detalii) faptul ca nu se poate descurca singur, fara mama lui.
Exemplu: bebelusul vrea sa suga la san si mama nu e langa el. Atunci tipa si plange dupa ea. El poate sa astepte (tine cont ca vorbesc de primele sase luni de viata) doar o perioada foarte limitata in timp, de ordinul secundelor sau minutelor. Daca aceasta perioada e depasita, mama poate fi respinsa cand vine. Asta iarasi se intampla des cu toti bebelusii. Atunci ce face ? Pai, de pilda, poate respinge initial sanul mamei. Sau il poate musca. Sanul pe care si-l dorea si lipsea a devenit rau. In mod normal, daca mama isi pastreaza cat de cat stapanirea de sine si bebelusul nu e invidios, lui o sa-i treaca, dupa niste secunde o sa accepte linistit sanul. Daca e invidios simte cam asa "Ea are ce vreau eu bun si nu e mereu la dispozitia mea. Nu pot sa suport ca exista ceva bun in afara mea, de care eu sa depind. Asa ca il distrug (in fantasma de exemplu ii neaga importanta, n-are nevoie de mama, se descurca singur)."
Exemplul cu serviciul pe care i-l faci cuiva si te trezesti ca apoi persoana in cauza iti face o figura e similar. Acea persoana nu suporta gandul ca cineva il poate ajuta si ca ea nu s-a descurcat singura.
Ca popor tot asa, in loc sa-si concentreze eforturile pe a castiga si ei bani, incearca sa distruga ce au altii. De exemplu fura de la patron, desi poate ca el se poarta frumos cu angajatii si poate ca l-a ajutat cu multe pana in acel moment.

In ce masura parintii pot impregna invidie in copilul lor eu nu am o opinie formata. Daca sustii ca tendinta de a simti invidie e innascuta, atunci evident ca nu se poate asa ceva. Dar mi se pare foarte posibil sa le incurajeze inclinatia catre invidie. Si mai posibil e sa le incurajeze o tendinta depresiva, sa nu se bucure de lucrurile placute din viata fara sa se uite mereu in curtea vecinului. Sau xenofoba de genul "numai noi, familia, suntem de incredere si buni, ceilalti te sapa si sunt prosti si rai".
Sa fie oare pozitia depresiva aka "ingrijorarea" lui Melanie datorata acestui tip de invidie ? Continui sa cred ca invidia asta nu e data de ursitoare. Cred ca mama psihotica regresata invidiaza pe bebe care e indreptatit sa fie sters la popou si hranit cu dragoste si lapte cald de la san, e indreptatit sa obtina atentie in fiece secunda, drept pe care ea l-a pierdut si poate ca nici nu l-a avut vreodata de la mama ei. Ura asta a mamei se poate traduce in acte ratate insesizabile cu ochiul liber. Poate uita de bebe cateva secunde in plus, scapa din greseala usa cu zgomot, etc...
Adicatelea cum naiba sa se poarte o mama care n-a trecut de stadiul oral la bebelusul ei de 1-6 luni?
Un fel de "Ia sa vezi cum e cand ai nevoie si nu capeti, asa cum nici eu nu am capatat niciodata."
    

 
Frati rivali, frati autentici

In conditiile in care într-o familie se fac diferente intre copii, sau intre copilul unic si copiii altor familii (il compara), pot aparea urmatoarele situatii:
 
Atunci cand exista frati in familie
 
- cel mai mic ca varsta emotionala (si nu biologica neaparat) sau cel mai devalorizat (adesea fratele mai mare) poate ajunge sa isi invidieze fratele mai mic, chiar sa il urasca si sa se plaseze pe o pozitie de rivalitate cu acesta

- cel mai mare poate capata deprinderea de a juca "Uite, eu te invat [pe celalat frate], si atat te voi invata pana te vei considera suficient de inferior mie si eu suficient de superior tie (lucru care nu se va intampla niciodata ci va evolua in spirala). Simbolic, rivalitatea intre frati este descrisa in Biblie prin povestea lui Cain si Abel. In realitate, persoanele tip Cain, sunt preocupate sa isi desfiinteze adversarii reali sau imaginari emiţând stroke depreciativ conditionat/neconditionat. Fratii rivali sunt cei care se situeaza pe pozitii inegale, unul neacordandu'i'se dreptul la existenta, celuilalt acodrdandu'i'se conditionat.
 
Atunci cand nu exista frati (doar copil unic)
 
Chiar daca nu exista frati, insa parintii isi vor compara mereu copilul unic la modul negativ cu alti copii, acesta se va percepe mereu intr-o relatie de rivalitate cu toti ceilalti copii. Acest copil va fi batausul scolii sau victima perpetua datorita agresarii celorlalti. Daca e baiat, ca adult posibil sa devina negativist, sau dependent de jocul "kick me – loveste-ma" (se va purta mizerabil cu ceilalti, mai ales cu partenerele pentru a se razbuna pe mama dar in final va pierde mereu relatiile ajungand singur si depresiv). Daca e fata, poate ajunge din invidie ca adult sa isi abuzeze sotul pentru ca acesta sa o valorizeze pe ea in asa fel incat sa nu mai aiba complexe sociale si materiale fata de fostele sau actualele sale colege de generatie. Cand barbatul se va satura de acest abuz, este posibil ca sa paraseasca relatia, iar ea isi va confirma principiul din script, "toti barbatii inseala". O fetita invidioasa poate juca mai tarziu in viata "te-am prins ticalosule" (asta in cazul in care barbatul se revolta sau devine la randul lui insuportabil).

In conditiile in care într-o familie nu se fac diferente intre copii, sau intre copilul unic si copiii altor familii (nu il compara cu altii), apar mai frecvent indivizi care se vor comporta inconstient in relatie cu ceilalti de pe pozitie de egalitate.

Intrucat oamenii sunt considerati "frati" intre ei de catre diferite sisteme filozofice sau religioase, se constata ca oamenii educati intr-un mediu familial fara conditionari, comparatii si desfiintati ale identitatii, se vor comporta de la sine ca niste "frati" cu ceilalti, chiar daca nu au acelasi tata. Desigur, o contributie o are si structura individului, privit la modul extrem, dar hotarator pentru evolutia in viata a oricui dintre noi este educatia in familie. Cunoscand aceste situatii la modul constient, ne putem schimba comportamentul, renuntand la jocurile patologice de desfiintare a "rivalilor", pentru ca acest comportament vine dintr-un sentiment parazit, ura din invidie (si nu ura pe actiunea individului).

 


Despre ură

Am folosit scurta vacanta de care am avut parte pentru a mai micsora putin deficitul de lectura din ultima vreme. Din cartile de pe lista, una dintre cele mai interesante mi s-a parut "Despre ura" a lui Gabriel Liiceanu. Am mai tratat subiectul urii aici, motiv pentru care i-am si acordat prioritate acestei carti.

Impartind ura in doua categorii, "ura de reactie" ca efect al unui rau pe care ti l-a produs cineva, si "ura de pornire" izvorata fara ca obiectul urii sa aiba vreo contributie, dandu-se exemplul lui Cain (motivatia fiind, in acest caz, invidia), autorul se opreste mai mult asupra categoriei a doua, considerata a fi mult mai des intalnita si mai periculoasa.

De-a lungul vietii, in mod constient sau nu, ne comparam cu cei pe care ii intalnim. "In fata calitatilor deosebite ale altuia nu exista alt mijloc de salvare decat iubirea", spune Goethe, idee prea putin luata in seama. Desi iubirea este mai "rentabila", de cele mai multe ori oamenii aleg calea resentimentelor.

Gabriel Liiceanu observa ca daca in cazul lui Cain, odata cu crima a disparut motivatia urii, in locul ei aparand remuscarea si constientizarea greselii, in perioada moderna a aparut un nou fenomen: ura "cu program", la scara larga, si acorda un spatiu larg analizei acestui fenomen. Sprijinite de o ideologie dezvoltata de "intelectuali tradatori" (cei care si-au abandonat rolul de aparatori ai valorilor umane, ai adevarului si ai dreptatii), crimele motivate de ura incep sa capete o justificare. Ex: Curatam lumea de evrei (tigani, handicapati etc.) pentru a o face mai buna. Cel care uraste (si ucide in numele ideologiei care o justifica) are sentimentul ca face un lucru bun si este dispus sa o faca de cate ori este necesar. Aceasta stare de spirit a caracterizat lumea in unele perioade ale secolului XX, comunismul si nazismul fiind exemple elocvente in acest sens. Influenta lor se manifesta pana astazi, autorul sugerand ca situatia tensionata din societatea romaneasca este urmarea urii acumulate in ultimii zeci de ani.

In incheiere, mi s-a parut memorabila observatia ca

"…a confunda obtinerea fericirii cu inaltarea unor idealuri marete pe ura si crima nu cred ca este un lucru bun. De fapt a lichida jumatate dintre membrii unei societati si a-i convinge pe ceilalti ca acesta e pretul care trebuie platit pentru fericirea lor este suprema barbarie a modernitatii si o dovada ca societatile pot fi oricand victimele unor criminali periculosi."

"Ura nu ne face mai fericiti" este o idee pe care ar trebui sa ne-o amintim mai des. Mult mai des.

Iubirea (din perspectiva lui Erich Fromm)
 Erich Fromm ( 1900-1980), psihanalist si scriitor, a publicat in 1956 lucrarea “The Art of Loving” (Arta de a iubi ) , in care a expus teoria sa asupra iubirii . El porneste de la premisa izolarii funciare a individului uman. Nasterea omului semnifica alungarea sa din starea de bine definita intr-o stare nesigura si deschisa . Omul considerat ca “viata constienta de sine insusi “ este puternic marcat de sentimentul izolarii care naste starea de anxietate (Fromm E. , 1995 , pag. 15) . Pentru a depasi starea de izolare , individul uman recurge la o serie de actiuni . Prima dintre ele ar fi incercarea de a atinge iluzia disparitiei lumii si aceasta dispune de trei mecanisme :
- practici orgiastice sexuale ( indeosebi in societatile vechi ) ;
- folosirea drogurilor si a alcoolului ;
- cautarea orgasmului sexual fara iubire .
Toate aceste cai de a obtine iluzia disparitiei lumii si a scapa de izolare au cateva caracteristici comune : sunt intense , au loc in toata personalitatea , sunt trecatoare si periodice .
O a doua cale majora de depasire a izolarii este conformitatea cu grupul . Aceasta solutie este probabil cea mai frecventa forma de uniune : uniunea bazata pe conformitatea cu grupul , obiceiurile sale , cu practicile si credintele sale . Rationamentul individului in acest caz este : “Daca sunt ca toti ceilalti , daca nu am sentimente sau ganduri care sa ma deosebeasca de ei , daca ma conformez ca obiceiuri, imbracaminte si idei tiparelor grupului sunt salvat de trairea infricosatoare a singuratatii (Fromm E. , 1995 , pag. 19 ) .
A treia cale de a atinge uniunea si a depasi prin aceasta izolarea este activitatea creatoare . Intr-o activitate creatoare , persoana care creeaza - creatorul - se uneste cu opera sa - creatia .

Toate aceste cai de depasire a izolarii sunt insa partiale : unitatea relizata in activitatea creatoare , de foarte multe ori , nu este interpersonala , unitatea relizata prin fuziunea orgiastica este trecatoare , unitatea prin conformare este doar o pseudo-unitate . Singura solutie in realizarea uniunii interpersonale este insa iubirea .

Fromm vorbeste de o iubire matura si de o alta imatura . Iubirea matura este uniunea in care se pastreaza propria integritate si identitate . Iubirea imatura este de tipul uniunii simbiotice . Uniunea simbiotica biologica este cea dintre mama si fat , iar cea psihica este masochismul , in forma pasiva si sadismul , in forma activa . Spre deosebire de cea matura , iubirea imatura presupune fuziune prin renuntarea la integritate .

La copilul mic, sentimentul izolării dispare cît timp este prezentă mama. Pentru el, întreaga lume, căldura, siguranţa, hrana îi vine prin mama sa. Treptat, învaţă să perceapă că mama îi zîmbeşte cînd mănîncă, îl ia în braţe cînd plînge, o întreagă gamă de experienţe ce se cristalizează în ideea că este iubit. Este iubit pentru pentru ceea ce este, pentru că este copilul mamei sale. Iubirea maternă este necondiţionată, copilul nu are nimic de făcut pentru a fi iubit, este iubit pentru că este neajutorat, dar în acelaşi timp această iubire nici nu poate fi cucerită, produsă; dacă există, e ca o binecuvîntare, dar dacă nu există, nu poate face nimic pentru a o recăpăta. Pentru majoritatea copiilor pînă aproape de 8-10 ani, problema este aproape exclusiv aceea de a fi iubiţi. Pînă la această vîrstă, copilul încă nu iubeşte, ci doar răspunde cu bucurie şi recunoştinţă dacă este iubit. Acum apare sentimentul că iubirea poate fi produsă prin propria activitate, oferirea unui zîmbet, a unui desen.

Treptat, pe măsură ce copilul creşte, prezenţa fizică a mamei devine insuficientă şi atunci apare căutarea altor căi. Copilul, pe lîngă siguranţa oferită de iubirea maternă, începe să simtă nevoia de călăuzirea şi de autoritatea tatălui, care îl învaţă să se descurce cu problemele ce-l aşteaptă în societatea în care s-a născut. În primii ani ai vieţii, copilul are slabe legături cu tatăl său, deoarece mama este căminul său, natura, oceanul sursa vieţii. Tatăl nu reprezintă lumea naturală, ci celălalt pol al existenţei umane, lumea disciplinei, a gîndirii, a aventurii. Tatăl îl învaţă pe copil, îi arată calea în lume. Dar iubirea paternă este condiţionată, trebuie meritată, poate fi pierdută dacă greşeşti. Dar în acelaşi timp, iubirea paternă are şi un aspect pozitiv în aceea că poţi face ceva pentru a o obţine sau păstra.

Fără această etapă, copilul riscă să rămînă neajutorat, rămînînd cu un caracter receptiv, adică cu dorinţa intensă de a fi protejat, de a primi, de a fi îngrijit, lipsindu-i trăsăturile paterne care sînt disciplina, independenţa, puterea de a fi stăpînul propriei vieţi. Un astfel de adult va căuta protecţia mamei în femeile din viaţa sa şi chiar în bărbaţii aflaţi în poziţii de autoritate.

Aspectul important ce apare acum este acela că iubirea este o activitate, nu o pasiune, este de fapt practicarea unei puteri umane, şi nu ceva pasiv, e altceva decît doar a fi îndrăgostit.

A iubi înseamnă în primul rînd a da şi nu a primi. Din păcate acţiunea de a dărui este de obicei greşit înţeleasă. Cea mai răspîndită eroare, făcută de fiinţele cu un caracter receptiv, este aceea că a da înseamnă a renunţa la ceva, a face un sacrificiu. Caracterul mercantil este dispus să dea, dar numai dacă primeşte ceva în schimb; să dea fără să primească înseamnă pentru acesta să fie înşelat, iar „a da” înseamnă „a te sărăci”. De aceea majoritatea indivizilor de acest fel refuză să dea. Alţii îşi fac o virtute din „a da”, în sensul că sînt convinşi că fac un sacrificiu, iar acceptarea acestui sacrificiu este considerată de ei ca o virtute. Pentru caracterul productiv însă, „a da” şi deci şi „a iubi” are o semnificaţie diferită; „a da” este cea mai înaltă expresie a puterii. Prin actul de „a da” trăiesc din plin şi mă bucur, acţiunea de a dărui exprimă propria vitalitate. În sfera materială este bogat cel ce dăruieşte mult, nu cel ce are mult. În sfera sexuală, bărbatul se dăruieşte pe sine prin organul său sexual, iar femeia se dăruieşte, deschizîndu-se pentru a-l primi. Dar cel mai important al dăruirii este sfera umană, oferirea a ceea ce e viu în sine, bucurii, gînduri, tristeţi.

Ca aspect superior al dăruirii, fără de care nu poate exista, iubirea este o putere ce produce iubire. Cînd tînărul şi-a depăşit dependenţa de alţii şi a căpătat încredere în forţele sale umane şi curajul de a se bizui pe sine, el capătă şi puterea de a depăşi teama de dăruire şi de iubire.

În afară de dăruire, caracterul activ al iubirii implică încă 4 aspecte:

- Grija pentru cel iubit, care este cea mai evidentă în iubirea mamei pentru copilul ei.
- Responsabilitatea, înţeleasă nu ca îndatorire şi ca ceva impus din exterior, ci ca răspunsul voluntar la nevoile, exprimate sau nu, ale unei alte fiinţe.
- Responsabilitatea ar putea degenera uşor într-un caracter posesiv, dacă nu ar fi însoţită de respect. Respectul (respicere = „a privi la”) înseamnă capacitatea de a vedea o persoană aşa cum este ea; înseamnă preocuparea ca celălalt să se dezvolte pe propriile sale căi pentru binele său şi nu apentru a mă servi pe mine; implică absenţa exploatării. Iubesc pe celălalt aşa cum este, nu aşa cum aş vrea eu să fie. Respectul există doar pe baza libertăţii şi devine posibil doar dacă eu mi-am căpătat independenţa, pot exista fără proptele şi fără nevoia de a domina sau exploata pe cineva.
- Nu poţi respecta o persoană fără a o cunoaşte profund, iar cunoaşterea ar fi goală fără preocuparea pentru celălalt.

Aşadar, iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, iar problema iubirii este cea a unei aptitudini şi nu a unui obiect. Numeroşi oameni îşi închipuie că e foarte simplu să iubeşti, totul e să găseşti obiectul potrivit. Aceasta ni se trage din mentalitatea culturală actuală bazată pe schimburi reciproc avantajoase care guvernează piaţa produselor şi a muncii, ce este impregnată nu numai în domeniul material, ci şi în cel afectiv.

În drumul către maturitatea afectivă, adolescentul îşi depăşeşte egocentrismul, nemaiconsiderînd persoana cealaltă ca un mijloc de satisfacere a propriilor nevoi, ci nevoile celuilalt devin chiar mai importante. „Te iubesc pentru că am nevoie de tine” devine „Am nevoie de tine pentru că te iubesc”.

Fiind exclusivă prin natura sa, iubirea erotică rămîne cea mai înşelătoare formă de iubire. Frecvent confundată cu trăirea impetuoasă a îndrăgostirii, ea începe cu căderea bruscă a barierelor dintre doi străini. Pentru cei mai mulţi, separarea de cealaltă persoană fiind resimţită în primul rînd la nivel fizic, depăşirea acestei separări înseamnă uniunea fizică. Odată ce ne arătăm şi sub aspecte secrete, profunde, renunţînd treptat la toate scuturile sufleteşti, avem senzaţia că îl cunoaştem pe celălalt la fel de bine ca pe noi înşine. Sau, mai corect spus, la fel de puţin. Aceste apropieri aparente tind să se reducă odată cu trecerea timpului, iar aparenta iubire pare că dispare în neant. Toate aceste iluzii se bazează pe caracterul înşelător al dorinţei sexuale. Odată împlinită, ea are darul să înlăture sentimentul anxios al singurătăţii, dar acest lucru nu este de durată, şi, ca orice altă dorinţă, după un timp, se cere din nou împlinită iar şi iar, eventual cu pretenţii din ce în ce mai mari. Dorinţa sexuală poate fi alimentată de frica de singurătate, de dorinţa de a cuceri sau de a fi cucerit, de vanitate, de dorinţa de a răni, sau de iubire, putînd avea la bază orice sentiment puternic, din care iubirea este doar unul din ele. Fiind de obicei legată în mintea celor mai mulţi de ideea de iubire, se ajunge prea uşor la concluzia că doi tineri se iubesc cînd doar se doresc unul pe celălalt din punct de vedere fizic. Iluzia odată pierdută, singurătatea va fi resimţită mai acut odată cu trecerea timpului dacă iubirea erotică nu este completată şi cu un alt tip de iubire, cea frăţească.

Asta implică să iubesc din esenţa fiinţei mele şi să simt fiinţa cealaltă în esenţa fiinţei sale. Greşeşte cine îşi închipuie că-şi dovedeşte intensitatea iubirii iubind doar o singură fiinţă şi manifestă indiferenţă şi lipsă de compasiune faţă de toţi ceilalţi. Noi sîntem toţi parte din Unul, în esenţă sîntem Acelaşi. Aceasta este iubirea frăţească. Aceasta a spus Iisus cînd te-a îndemnat să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dacă percepi în celălalt mai cu seamă suprafaţa, percepi în primul rînd deosebirile, adică ceea ce separă. Doar dacă pătrunzi pînă la esenţă realizezi o legătură de la centru la centru, atingîmd maturitatea în iubire.

Modul în care rosteşti „te iubesc” depinde de adîncimea de unde aceste cuvinte provin şi fac ca ele să ajungă exact în aceeaşi zonă a fiinţei în ochii căreia privim atunci cînd le spunem.
 Iubirea, spune Fromm este o activitate , un afect pasiv . La modul cel mai general , caracterul activ al iubirii poate fi descris prin afirmatia ca a iubi inseamna in primul rand “ a da “ si nu a primi. Dincolo de acest element al iubirii , caracterul activ al iubirii devine evident prin faptul ca implica intotdeauna cateva elemente de baza , comune tuturor formelor de iubire . Acestea sunt: grija , responsabilitatea, respectul si cunoasterea.
 Iubirea este grija activa pentru viata si dezvoltarea celui iubit. Acolo unde aceasta grija activa lipseste , nu exista iubire . Grija si preocuparea implica un alt aspect al iubirii, aspectul responsabilitatii .
 Responsabilitatea, insa, nu trebuie inteleasa ca indatorire, ca ceva impus cuiva din exterior , ea este un act in intregime voluntar, este raspunsul unui individ uman la nevoile, exprimate sau nu , ale unei alte fiinte umane. A fi “responsabil” inseamna a fi in stare si a fi gata “sa raspunzi”.
 In cazul mamei si al copilului aceasta responsabilitate se refera, in special, la grija pentru nevoile fizice , iar in iubirea dintre adulti ea se refera la nevoile psihice ale persoanei celelalte.
Responsabilitatea ar putea degenera usor, capatand un caracter posesiv, de dominatie, daca nu ar exista o a treia componenta a iubirii: respectul.  
Respectul nu este frica si veneratie; ci inseamna, din punct de vedere etimologic (lat. “respicere”) capacitatea de a vedea o persoana asa cum este ea, de a fi constient de individualitatea sa unica. Respectul inseamna preocuparea ca cealalta persoana sa se dezvolte si sa se desfasoare pe caile sale proprii. Dar nu este posibil sa respecti o persoana fara sa o cunosti.

Cunoasterea, ca aspect al iubirii, trebuie sa patrunda in miezul lucrurilor , sa nu fie o simpla cunoastere de suprafata. Ea este posibila numai daca poti depasi preocuparea pentru tine insuti si poti vedea persoana cealalta in proprii sai termeni. “Trebuie sa cunosc obiectiv persoana cealalta si persoana mea pentru a fi in stare sa-i vad realitatea sau, mai bine zis , sa ma ridic deasupra iluziilor, deasupra eventualelor imagini irational distorsionate despre celalalt. Numai cunoscand o fiinta umana obiectiv pot sa-i cunosc esenta ultima in actul iubirii “ ( Fromm E., 1995 , pag. 34 ).
 
Dincolo de nevoia existentiala de uniune, de depasire a izolarii, apare in cazul iubirii , o nevoie particulara, biologica: dorinta de unire a celori doi poli, masculin si feminin. Dupa Fromm , aceasta polarizare sexuala il face pe om sa caute uniunea prin unirea cu sexul celalalt. Polaritatea dintre principiul masculin si cel feminin exista si in interiorul fiecarui barbat si a fiecarei femei. “ Exact asa cum , fiziologic, barbatul si femeia au fiecare hormoni ai sexului opus , ei sunt bisexuali si in sens psihologic . Poarta in ei principiul respectarii si al penetrarii, al materiei si al spiritului. Barbatul si femeia gasesc uniunea in sinea lor numai prin unirea polaritatii lor feminine si masculine intrinseci“ ( Fromm E. , 1995 , pag. 35 )

Dupa Fromm, atractia sexuala dintre sexe este doar partial motivata de nevoia inlaturarii unei tensiuni. Ea reprezinta in principal, o nevoie de unire cu polul sexual opus. Aratand faptul ca Freud a considerat eronat ca iubirea este doar expresia sau sublimarea instinctului sexual, ca scopul dorintei sexuale este doar inlaturarea unei tensiuni chinuitoare, Fromm sustine ca atractia erotica nu se exprima exclusiv prin atractia sexuala. Exista o masculinitate sau feminitate a caracterului, alaturi de masculinitatea sau feminitatea in functia sexuala.
  Caracterul masculin ar putea fi definit ca avand trasaturile penetrarii , dirijarii , activismului , disciplinei si riscului , in timp ce caracterul feminin se defineste prin receptivitate , protectie , realism, rabdare, maternitate . Dar nu trebuie uitat faptul ca in fiecare individ se amesteca ambele caractere, prevaland cel ce tine de sexul propriu.
Fromm considera ca exista cinci tipuri mari de iubire :
a) iubirea dintre parinte si copil (iubire materna si iubire paterna );
b) iubirea frateasca;
c) iubirea erotica;
d) iubirea de sine;
e) iubirea de Dumnezeu.

Mai jos voi expune, pe scurt , ideile lui Fromm despre iubirea erotica . El arata ca , spre deosebire de iubirea frateasca si cea materna care sunt universale, iubirea erotica este exclusiva si este “poate cea mai inselatoare forma de iubire dintre toate cate exista “ ( Fromm E., 1995 , pag. 51 ).
Fromm face diferenta neta intre iubire si indragostire. Indragostirea este o relatie intima aparuta brusc, de scurta durata, prin depasirea brusca a barierelor dintre cei doi . Dar odata cunoscuta persoana cealalta , odata depasita uniunea fizica prin contact sexual , miracolul “indragostirii” dispare . In mintea multora , dorinta sexuala este legata de ideea de iubire . Se ajunge astfel , usor la concluzia gresita ca se iubesc unul pe celalalt atunci cand doar se doresc fizic . Atractia sexuala creeaza , pentru moment , iluzia uniunii , dar fara iubire , aceasta “uniune” lasa strainii la fel de indepartati unul de celalalt .
De multe ori , exclusivismul iubirii erotice este interpretat , in mod gresit , ca semn al unui atasament posesiv . Exista multe perechi ce se iubesc si nu simt iubire pentru nimeni altcineva . In acest caz, iubirea lor nu este decat “un egocentrism in doi” (Fromm E. , 1995 , pag. 53) . Doi oameni se identifica unul cu altul si depasesc izolarea largind individul singular la doi .
 Pentru ei trairea uniunii este o iluzie , ramanand izolati de restul oamenilor .
Iubirea erotica este exclusiva numai in sensul fuziunii depline si intense numai cu o singura persoana , excluzand iubirea pentru altii numai in sensul fuziunii erotice.
Ideile si conceptiile despre iubire au pendulat de-a lungul istoriei intre doua puncte de vedere opuse: primul sustine ca iubirea erotica este o atractie complet individuala, unica, intre doua persoane umane , iubirea fiind un sentiment nascut dintr-o reactie emotionala spontana , cel de-al doilea considera ca iubirea erotica nu este decat un act de vointa , putand iubi orice alta persoana in baza principiului ca toti barbatii sunt parte din Adam si toate femeile parte din Eva .
In realitate, este adevarat ca fiecare dintre noi suntem o entitate unica si irepetabila , astfel incat iubirea erotica cere anumite elemente specifice, pronuntat individuale , care exista doar intre anumiti oameni, dupa cum la fel de adevarat este si faptul ca nu trebuie pierdut din vedere elementul volitiv, deoarece iubirea pentru cineva nu este doar un sentiment puternic ci este si o decizie, o judecata, o promisiune.

Definirea unei persoane malefice in viziunea psihiatrului american Scott Peck (http://en.wikipedia.org/wiki/People_of_the_lie#Evil)
O persoană malefică este cea care:
Îşi proiectează greşelile lui / ei în alţii sau încearcă să îndepărteze greşelile altora prin critică şi reproş (emite permanent stroke negativ conditionat/neconditionat - vezi mai jos tipuri de stroke-uri) (Projects his or her evils and sins onto others and tries to remove them from others)
Are un nivel înalt de aşteptări de la propria persoana sau de la ceilalţi dar nu face nimic pentru a le materializa şi nici nu-i ajută constructiv pe ceilalţi. Se recomadă mereu ca o persoană respectabila dar minte constant în legătură cu propriile realizări şi performanţe (lauda de sine) (Maintains a high level of respectability and lies incessantly in order to do so)
Este consecventă în păcat, greşeli (Is consistent in his or her sins). Persoanele malefice sunt caracterizate nu atat de magnitudinea pacatelor/greselilor lor ci mai ales de consecvenţa lor (Evil persons are characterized not so much by the magnitude of their sins, but by their consistency)
Sunt incapabile de a gândi din perspectiva altor persoane (Is unable to think from other people's viewpoints)
Iubirea în viziunea lui Scott Peck (http://en.wikipedia.org/wiki/Scott_Peck#Love)
 Perspectiva sa asupra iubirii ( in Drumul mai putin umblat) este ca iubirea nu este un sentiment, este o activitate si o investitie. El defineste iubirea ca "vointa de a se extinde pe sine in scopul cultivarii cresterii spirituale proprii sau a altuia. Iubirea inseamna in mod primar actiune spre a cultiva cresterea spirituala a celuilalt. Ea nu poae fi sustinuta de dependenta mutuala, mai exact iubirea intre doua parti este mai puternica atunci cand sunt complet independenti unul de altul.

Peck incearca sa faca diferenta intre iubire si atractie. Al doilea element "cathexis", este ceea ce explica atractia catre sexul opus, intinctul de a imbratisa animale si de a pisca obrajii unui bebelus. Oricum "cathexis" nu este iubire. In acelasi timp iubirea adevarata nu poate incepe in izolare, un anumit grad de atractie este necesar pentru a ajunge suficient de aproape ca sa fi in stare sa iubesti cu adevarat.

Odata ce a trecut faza atractiei, munca iubirii incepe. Nu este un sentiment. Consta in ceea ce faci pentru cealalta persoana. Precum Peck spune in "Drumul mai putin umblat" iubirea este ceea ce iubirea face. E sa dai celulilalt instrumentele de care are nevoie pentru a creste. Inseamna sa-l/ sa-o cunosti si intelegi cu adevarat.
............................................................
 Concluzii: Iubirea este actiune, a veni in intampinarea nevoilor celuilalt, nu a dorintelor lui. Cand e vorba despre dictatori, atunci suntem obligati sa venim in intampinarea dorintelor lor in calitate de sclav - supraadaptarea, servilismul (sau ne putem simti obligati noi insine, ca un comportament dobandit in copilarie, pentru ca am fost tratati de parinti ca niste  "sclavi"). De aceea numai o persoana inteligenta poate iubi real, una mai putin inteligenta va tinde sa recurga la un comportament deja imprimat; iubirea nu e nici simtire, nici dorinta, e un anumit tip de actiune; putem vorbi de simtire si dorinta in cadrul indragostirii, sexualitatii.
 În România, majoritatea bărbaţilor îşi fac un titlu de glorie din a satisface dorinţele prosteşti ale partenerelor, nu nevoile lor reale. Ceea ce nu e iubire (deşi aşa e considerată) şi nu aduce fericirea (ceea ce se constată).

Manipularea în relaţia de cuplu
 Dragostea ar trebui sa incepa in copilarie cu iubirea de sine (ma iubesc), sa continue cu iubirea celuilalt (te iubesc) si sa  se desavarseasca cu implinirea prin relatie (ne iubim). Cand apar conflictele in cuplu, cei doi sunt de regula de acord asupra unui singur aspect: celalalt e de vina! Sa opresti escaladarea conflictului inseamna sa renunti la harta ta. Harta nu este teritoriul, dar tu nu stii asta, din contra, esti convins ca felul in care vezi  problema, adica harta ta, e  corect. Manipularea inseamna sa incerci sa-l faci pe partener sa inteleaga realitatea folosind harta ta.
Nici o emotie nu e de prisos cand vorbim de manipulare: seductie, tristete, furie, anxietate, fiecare separat, in cantitati de la mic la mare sau intr-un cocktail Ero(s)tov.
Iubirea debuteaza cu promisiunea placerii fuziunii vazuta ca o antiteza la singuratate.
Frances Wilks spunea ca singurul lucru sigur despre iubire este ca e nesigura.
Iubirea parcurge trei stadii:
 
1. Stadiul matricii fuzionale (al iubirii parentale)

Acesta  se bazeaza pe schema iubirii parintesti cand am experimentat fuziunea cu un parinte iubitor.
Indragostitii au un comportament in oglinda in care limbajul corpului il reflecta pe al celuilalt, intocmai ca o mama cu un copil. Arhetipul care sta la baza acestui stadiu este cel al comuniunii umane nelimitate. Pasiunea este declansata de imaginea si prezenta altei persoane, dar emotia este rezultatul unei iluzii, adica al proiectiei.
 Proiectiile sunt inconstiente si reprezinta punerea in carca celuilalt a propriilor nostre defecte sau dorinte.
 De exemplu, o femeie isi poate proiecta agresivitatea si furia asupra partenerului. Acest stadiu dureaza de la cateva luni la cativa ani, iar daca un partener ramane fixat pe acest stadiu va incepe sa-l manipuleze pe celalalt: iubeste-ma ca la inceput ca sa nu ma imbolnavesc, iubeste-ma asa cum iti spun, nu ma iubi decat pe mine.
Uneori manipularea culmineaza cu abandonul actualului partener care a renuntat la iluzie si cautarea unui nou partener cu care sa parcurgi primul stadiu.
Iata de ce manipularea este infantila pentru ca nu permite trecerea la un stadiu superior.
 Din pacate, parintii sunt primii profesori de manipulare de la care viitorul adult invata  sa-l doara capul cand nu vrea ceva sau chiar sa lesine, daca treaba se ingroasa; sa devina depresiv cand nu poate face fata unei  confruntari/ provocari;  sa se infurie cand e prins cu mata-n sac ...

2. Stadiul iubirii fraternale

Ajunsi in acest stadiu il putem vedea pe celalalt ca pe o entitate, si nu ca pe o prelungire a nostra. Defectele lui sau greselile  pot fi iertate.

3. Iubirea de sine 

Cand renuntam la proiectii atat pozitive cat si negative si-l vedem pe celalalt asa cum este in realitate, ne putem concentra asupra dezvoltarii proprii. Datorita efortului depus in dezvoltarea noastra, nu-l mai vedem pe celalalt ca pe un raspuns la nevoile proprii, ci ca pe o persoana independenta. Accentul este pus pe autenticitatea relatiei si nu pe satisfacerea nevoilor proprii. 
Intr-un cuplu, disputele pot evolua de la atacul la persoana (esti un prost, esti o vaca) la amenintarea cu ruperea relatiei (te parasesc, dispari) pana la agresiunea fizica. 

Am putea ierahiza manipularile in cuplu in:
 
- folosirea sentimentelor pozitive in maniera conditionala - daca . . .atunci - (te iubesc daca faci ca mine, esti inteligenta daca esti de acord cu mine)
- apelul la emotii negative: furie, tristete, disperare (M-ai facut sa-mi ies din fire, din cauza ta sunt depresiv, mi-am pierdut entuziasmul fiindca tu...)
-  somatizari - persoana simte corporal conflictul sub forma durerilor, tulburarilor functionale, neurovegetative (ma doare capul/am ameteli/ma ia cu lesin/ ma doare inima/ am greturi pentru ca m-ai suparat)

Stadiile dezvoltarii psihosociale ale individului  (după Erik Erikson)
 
Desi Erikson accepta stadiile de dezvoltare sexuala a lui Freud, aduce si critici in special privind exagerarea impulsurilor sexuale in detrimentul influentelor sociale pe care el va pune ulterior accentul in cele "Opt stadii de dezvoltare psihosociala" care se intind de la nastere pana la batranete inclusiv.
Asa cum spuneam in prima parte a articolului, cunoasterea stadiilor de dezvoltare si identificarea rolurilor jucate de individ pe parcursul vietii, este importanta pentru cunoasterea diferitelor cauze care au generat instalarea nevrozelor, a unor tulburari afective (anxietatea, depresia etc.) sau boli psihosomatice (ulcerul gastric/duodenal, astmul bronsic etc.) de-a lungul vietii. In acest context, am inceput cu prezentarea primului stadiu sexual dupa Freud, stadiu care a fost punctul de plecare si pentru alti cercetatori, printre care si E. Erikson, care a acceptat o serie din conceptele freudiene, dar au si multe concepte diferite.

Astfel, Erikson considera ca fiecare etapa de dezvoltare este caracterizata prin evenimente si conflicte, sarcini specifice de rezolvat pe care copilul, si mai tarziu adolescentul, adultul trebuie sa le parcurga si sa le solutioneze adecvat pentru fiecare varsta sau etapa specifica.

Erikson considera ca personalitatea individului este un produs al modului cum au fost solutionate aceste crize sau conflicte. De aceea aceste stadii de dezvoltare au mai fost numite si crize de dezvoltare. Individul care va fi incapabil sa faca fata crizei intr-un mod acceptabil va avea probleme in satisfacerea urmatoarelor stadii si dezvoltarea ulterioara va avea de suferit. Cu toate acestea, Erikson este de parere ca experientele nesolutionate corespunzator dintr-un anumit stadiu pot fi compensate ulterior, dar la fel si rezolvarea satisfacatoare a unei crize poate avea ca rezultat diminuarea efectului in cazul unor deficiente ulterioare care pot interveni in urmatoarele stadii de dezvoltare.

Primele trei stadii psihosociale ale lui Erikson sunt asemanatoare stadiilor sexuale ale lui Freud: oral, anal si falic si sunt influentate semnificativ de atentia si ingrijirea adecvata a parintilor.


Stadiile dezvoltarii psihosociale dupa E. Erikson

1. Stadiul de la nastere - 1 an

Criza: incredere versus neincredere
In acest prim stadiu se formeaza sentimentul de incredere versus nencredere in ceilalti, in functie de ingrijirea si dragostea acordata copilului, cand acesta este nevoit sa aiba incredere absoluta in cei care-i ingrijesc.
Rezultate pozitive:
Satisfacerea corespunzatoare a nevoilor bebelusilor va conduce la dezvoltarea unei atitudini increzatoare fata de mediu si speranta in viitor.

Rezultate negative:
Nesatisfacerea acestor nevoi existentiale intr-un mod favorabil va conduce in viitor la dezvoltarea sentimentului de neincredere, insecuritatate, suspiciune si teama de viitor in general.

2. Stadiul 1-3 ani (copilaria mica)

Criza: autonomie versus indoiala, rusine
In acest stadiu se dezvolta sentimentul de autonomie, incredere in sine, cand copilul vrea sa se apuce si sa faca anumite lucruri, cu riscul de a gresi.

Rezultate pozitive:
Incurajarea din partea parintilor in aceasta etapa va dezvolta copilului sentimentul de siguranta si incredere in sine absolut necesare in viitoarele situatii-problema pe care le pot intampina in viitor (in stadiile urmatoare).

Rezultate negative:
Daca dimpotriva, parintii manifesta dezaprobare in tot ceea ce fac copiii, mai ales prin ridiculizarea unei fapte, ca de exemplu atunci cand copiii mai fac in pat uneori si sunt apostrofati la genul: "nu ti-e rusine, esti baiat mare si mai faci in pat?" cand acesta din urma va incepe sa se rusineze de propriile actiuni, dar va pierde si increderea in propriile decizii.

Cum recunoastem ca s-a instalat rusinea la copil?
Copilul este in spatele fustei mamei in momentul in care va intalniti sau ii faceti cunostinta cu cineva
De subliniat ca rusinea in unele medii sociale se confunda cu bunul simt. Rusinea e un sentiment ulterior, de culpabilizare si/sau lipsa de incredere in sine, pe cand bunul simt e o atitudine preventiva, rationala.

3. Stadiul 3-6 ani (copilaria mijlocie)

Criza: initiativa versus culpabilitate

Efecte pozitive:
In aceasta perioada a vietii, copilul incepe sa exploreze lucruri noi, sa-si descopere abilitati motorii, sa interactioneze mai mult cu cei din jur, incepe sa aiba initiativa multor activitati imitand de obicei adultii; frecvent vor incalca interdictiile impuse de parinti, fapt penalizat verbal sau mai mult. In aceste situatii rolul parintilor este foarte important si daca acestia vor fi suportivi, dar si consecventi disciplinar in acelasi timp, copiii vor invata cu timpul ca nu toate lucrurile le sunt permise, fara a se simti vinovati si, in acelasi timp, vor continua sa exploreze fara a se rusina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilitati va conduce la dezvoltarea simtului de initiativa. De asemenea, parintii trebuie sa manifeste intelegere fata de curiozitatea sexuala specifica la aceasta varsta.

Efecte negative:
Interventia educativa necorespunzatoare va dezvolta copilului o teama de pedeapsa exagerata; acesta va considera pe viitor ca orice initiativa personala este gresita; daca anumite actiuni nu au fost finalizate corespunzator se va dezvolta sentimentul de vinovatie.

4. Stadiul 6-12 ani (copilaria mare)

Criza: competenta/harnicie versus inferioritate
In acest stadiu copilul achizitioneaza cunostinte si deprinderi in special prin intermediul scolii, specifice culturii din care face parte. Odata cu inceperea scolii, apare prima comparatie sociala. Astfel, o abordare corespunzatoare din partea parintilor, dar si a invatatorilor vor dezvolta un simt al competentei sau dimpotriva, printr-o atitudine  necorespunzatore, vor dezvolta sentimentul de inferioritate. Cea mai frecventa greseala a parintilor este de a-si compara permanent copilul in functie daca si-a facut temele, daca a luat rezultate mai proaste ca ale vecinului sau prietenului Costica etc.

"Vezi, Vasilica a luat mai mult la lucrare decat tine, tu nu scrii la fel de frumos ca Ionica" s.a.m.d.

Aceste comparatii si reactii nefavorabile, nu fac decat sa adancesca sentimentul de inferioritate si inadecvare, deci o nerezolvare corespunzatoare a acestui stadiu va cantari decisiv in rezolvarea satisfacatoare a urmatoarei perioade de crize, deosebit de importanta in viziunea lui Erikson si anume, criza adolescentei.

"Modificarile personalitatii din perioada adolescentei si maturizarii reprezinta elementul principal in dezvoltare"

5. Stadiul 12-20 ani (adolescenta)

Criza: Identitate de sine versus confuzie de rol
In acesta perioada, adolescentul cauta sa-si formeze si sa-si dezvolte o identitate personala si vocationala, incearca sa se identifice cu un rol profesional. In acelasi timp se formeaza comportamente specifice rolului sexual, crizele prin care trece adolescentul; este o perioada de tatonare a comportamentului sexual in care baietii de exemplu se dau cu gel, isi fac tepi, iar fetele se machiaza si incearca sa se puna in evidenta printr-o vestimentatie cat mai sumara. Pentru a ajunge la un simt clar si coerent al identitatii, adolescentii se implica in diverse roluri, fara a se angrena concret in vreunul.

In acest stadiu apare confuzia de roluri si intrebarea frecventa a adolescentului: "Cine sunt eu?"; adolescentul manifesta totodata si un comportament indezirabil, prin insusi conflictul interior prin care trece: "sa am initiativa sa fac cutare lucru?"; pe de o parte isi doreste sa aiba initiativa intr-o actiune, pe de alta parte este inhibat de parintii care-i dirijeaza si limiteaza fiecare actiune. Esecul in dobandirea unei identitati clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este si ceea ce doreste sa fie. Scopul educational in aceasta etapa este de formare a copilului autonom prin acordarea unei anumite independente, as adauga eu oarecum controlata.

Parintele care si la aceasta varsta isi insoteste copilul la examen si-l asteapta in curtea liceului sau facultatii - este o forma de dependenta creata si intretinuta de parinti, o mare greseala din partea acestora. Adler spunea ca: "orice copil problema este un parinte problema".

Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera ca adolescenta reprezinta criza centrala a intregii dezvoltari. Criza de identitate este considerata ca fiind singurul conflict puternic pe care o persoana il are de infruntat in aceasta viata, iar depasirea intr-un mod satisfacator se poate realiza in conditiile in care si celelalte stadii au avut o rezolvare pozitiva.

Efecte pozitive:
Capacitatea de a se percepe ca o persoana consecventa, cu o identitate personala puternica.

Efecte negative:
Confuzie in legatura cu cine este si ce reprezinta, incapacitatea de a lua decizii si a alege in mod special in privinta vocatiei, a orientarii sexuale etc.

Presiunile puternice din partea parintilor sau a societatii pot determina dezorientarea si disperarea adolescentului; acestea au ca rezultat instrainarea fizica sau psihica de mediile normale, iar in cazurile extreme ale difuziunii rolului, tanarul poate adopta o identitate negativa. Spre deosebire de baieti, fetele se dezvolta diferit privind dezvoltarea identitatii, acestea manifestand tendinta de amanare a dezvoltarii identitatii pana la gasirea partenerului de viata, care are un rol important in determinarea statutului lor.

"Stabilirea identitatii in adolescenta reprezinta elementul-cheie in realizarea ulterioara a unor relatii intime adecvate"
 
Aceasta afirmatie a lui Erikson a fost intarita si de studiile altor cercetatori printre care Kahn si colaboratorii sai in 1985.

Ei au calculat in 1963 scorurile obtinute de un lot de adolescenti la scalele de identitate, care au fost puse in relatie peste 20 de ani, cu statutul lor marital. Astfel, s-au inregistrat diferente semnificative in functie de sex:
·                     femeile care inregistrasera valori scazute la scalele de identitate in adolescenta erau in cea mai mare parte necasatorite sau divortate;
·                     barbatii cu scoruri scazute erau in cea mai mare parte necasatoriti.
6. Stadiul 20-30/35 ani (tanarul adult)

Criza: Intimitatii sau izolarii de ceilalti

Efecte pozitive si negative:

Caracteristicile principale ale acestui stadiu sunt dragostea si relatiile inter-umane, in care tanarul adult cauta relatii profunde si de durata. Inca de la varsta de 20 ani, fiecare om isi cauta un partener. Fiecare om are o trebuinta afectiva si sexuala, iar dupa cum spunea si Erikson, nu are importanta cat de mult succes ai in activitatea profesionala. Nu esti dezvoltat complet pana nu cunosti si dezvolti sentimentul intimitatii, iar realizarea acestui lucru are ca efect pozitiv capacitatea adultilor de a dezvolta relatii apropiate si profunde cu altii, capacitatea de a iubi si de a raspunde angajamentelor fata de ceilalti.

In cazul cand individul nu si-a gasit partenerul sau este parasit, dupa cum spunea Erikson, se ajunge la o izolare sociala, la o relationare superficiala.

Majoritatea persoanelor care solicita o consiliere psihologica in aceasta perioada au ca problema singuratatea; efectele care decurg de aici: depresii, tulburari psihosomatice, psihologice, chiar tentative de suicid etc. Trebuie mentionat ca celibatul nu atrage o tulburare de comportament - este o alegere voita care nu afecteaza viata sentimentala a persoanei.
 
7. Stadiul 35-65 ani(adultul)
 
Criza: Productivitate/realizare versus stagnare, mai este denumita criza generativitatii sau stagnarii

Aceasta perioada se caracterizeaza prin nevoia adultului de a fi productiv, de a fi capabil sa se orienteze catre exteriorul sau/si de a-si exersa rolul profesional si/sau parental (este stadiul in care acest rol este accentuat si se simte nevoia de a avea un mostenitor cu orice pret daca nu s-a putut realiza pana in acest stadiu); de asemenea, individul simte nevoia de a impartasi si altora din experienta acumulata. Din acest motiv se mai numeste si "perioada mesterului"; Erikson afirma ca adultii au nevoie de copii asa cum acestia au nevoie de adulti.
 
Efecte pozitive:
Criza se poate rezolva avand copii sau prin impartasirea cunostintelor in diverse moduri, activitati ca profesor, psiholog, ingrijirea unui copil etc.

Efecte negative:
In acest stadiu, problemele apar in cazul cand din diverse motive nu a avut loc acumularea de cunostinte sau experienta sau nu are cui impartasi din exeperientele sale; omul trece prin asa zisa criza a stagnarii; de aceea parintii spun: "eu la varsta ta... etc". Cu atat mai mult daca individul este singur in acest stadiu, stagnarea se referea la relatiile sociale, are loc oprirea evolutiei, limitarea si exagerarea preocuparilor fata de sine.

8. Stadiul de la 65 de ani (batranetea)

Criza: integritatii psihice sau a disperarii

Efecte pozitive si negative:
In aceasta perioada, batranul isi vede si-si evalueaza realizarile din timpul vietii. In cazurile cand raspunsurile sunt acceptabile exista satisfactie pentru propria viata si acceptarea mortii; se atinge astfel un echilibru de integritate psihica.

Dupa 65 ani, dispare rolul profesional odata cu pensionarea, dispare si rolul parental cand copiii sunt la casele lor (asta in cazul in care acest rol a fost indeplinit) sau a intervenit decesul partenerului de viata; incep sa apara mai frecvent intrebari despre rolul propriei existente, teama de moarte, iar atunci cand aceste probleme nu au fost rezolvate favorabil se ajunge la o faza de disperare, numita si depresia batranetii.

Erikson spunea: "asa cum un copil nu se teme de viata, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte".


In concluzie:
    
Fundamentele socio-culturale ale activitatii de consiliere ne ajuta sa intelegem problemele cu care se confrunta cineva din perspectiva schimbarii pe parcursul vietii. Asa cum spuneam si la inceputul articolului, conform teoriei lui Erikson, in fiecare perioada a vietii avem de indeplinit cate o sarcina, avem de trecut si rezolvat anumite crize/conflicte specifice fiecarei varste. Conform autorului, rezolvarea conflictelor initiale este necesara pentru a asigura individului posibilitatea de a le stapani si relolva pe cele ulterioare.

Astfel, starile de nevroza sau depresie urmate de anumite afectiuni care au intervenit intr-o anumita perioada de viata - chiar daca se ascund in spatele unor remarcabile realizari profesionale si/sau materiale, o fericire aparenta - pot fi adevarate indicii pentru psihologi despre posibilele cauze ale unei depresii sau tulburari psihosomatice.

Pseudo-instinctul matern caracterizat prin dependenţa emoţională mama - copil, parazitismul emoţional, mama care traieste viata prin copilul ei in locul lui
La stirile de la ora 19, pe Protv (link), a fost prezentat cazul unui adolescent in varsta de 16 ani, fugit de acasa de ceva vreme (in jur de cateva luni de zile).

Parintii disperati, il căutau în neştire.

In final, mama plângând spune:

"Nu mai e nimeni să-mi spună mamă, mi-e atât de dor de cuvântul mamă, aş vrea să-mi spună cineva mamă şi nu mai e nimeni! Poate noi suntem de vină că l-am sufocat cu atâta dragoste"

Tata se deconspiră la rândul lui: "L-am crescut ca pe un prinţ şi l-am căutat ca pe un cerşetor."

Pentru cunoscătorii în domeniu, frazele de mai sus spun totul.

Pentru cei care au părinţi similari acasă, frazele de mai sus nu spun nimic, dar pot să imi imaginez ceea ce trăiesc aceştia în familie.

La unii oameni porunca decalogului "Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi" a devenit

"Să-ţi iubeşti aproapele (inclusiv copilul) pentru tine însuţi" (şi sub nici o formă pentru el însuşi) – iubirea posesivă.

Deasemena se poate constata că in familiile unde minorii sunt abuzaţi, unde existenţa le este parazitată emoţional de către mamă iar tatăl e un agresor direct, mama este totdeauna complice cu tatăl. Altfel nu ar sta impreună cu acesta. A se vedea cazul Fritzl unde sotia acestuia ştia şi tăinuia, cazul celor doi soţi din România care şi-au ars fetiţa de 3 ani în sobă după ce au uns-o cu slanină ca să ardă mai bine, cazul mamelor de fetiţe violate de tată care povestesc senin, detaşat, că ştiau ce le face soţul fiicelor lor. Asemenea mame, îşi părăsesc soţul nu atunci când copiii lor sunt abuzaţi peste măsură, ci numai în cazul în care ele insele ar fi abuzate de soţ peste limita lor de suportabilitate. Pentru asemenea femei, proximitatea cu soţul agresor primează în faţa binelui copilului lor.

Pentru a înţelege exact motivaţia acestor oameni (care la randul lor au fost "iubiţi" posesiv) de a face copii, iată lista cu motivele pentru care se decid să facă copii:
- sa aibe cu cine se juca
- sa aibe asupra cui sa-si manifeste autoritatea
- sa isi rezolve toate complexele de inferioritate sociala, morala, sexuala prin copii
- sa aibe o clona personala, cu fizicul, sufletul si numele
- sa traiasca viata prin copil (furtul vietii copilului)
- sa aibe pe cine santaja la batranete cu mostenirea casei contra serviciilor de azil
- sa aibe o garantie ca sotia le ramane fidela in calitate de prostituata neplatita (bărbaţii)
- sa aibe un motiv temeinic pentru a fi intretinute material (femeile)
- sa existe o destinatie finala pentru mostenirea materiala a familiei (in copil ca delegat al ego-ului parental)
- pentru un transfer impus de cariera
- sa existe cine sa le multumeasca in permanenta parintilor (gen reclama "Mulţumesc mami") ca si cand copilului i s-a facut un favor pentru faptul că a fost adus pe lume
- pentru a primi dragoste şi supunere necondiţionată, ca înlocuitor de pisic, câine etc. şi implicit pentru a se hrăni din această dragoste necondiţionată a copilului
- să primească ajutor social de la stat
- în mod bizar, unele femei consideră că a avea un copil le oferă un statut social, ca şi cum copilul ar fi dovada calificării la locul de muncă (în loc să construiască o identitate copilului, părinţii îl folosesc pe copil pentru a-şi construi lor înşile o identitate)

Aşadar atenţie, în multe cazuri, instinctul matern este o scamatorie jalnică. Debutează prin dorinţa sfâşietoare a femeii de a avea un copil, care maschează de fapt dorinţa mamei de a-şi compensa cumva lipsa iubirii din propria copilărie iar mai târziu copilul devine un fel de jucărie, iubit ca un obiect. Mama, se va juca cu copilul ca şi cu o jucărie, până o va strica (va abuza emoţional şi moral). Sau până copilul va înebuni ori va fugi de acasă.

Cum se numesc aceşti adulţi disfuncţionali deveniţi părinţi care manifestă o atitudine posesivă asupra propriului copil? Conform AT (analizei tranzacţionale), aceştia au o personalitate dominată de starea eului de Copil demonic, controlat de un Părinte paranoic.

Relaţionarea părinte – copil în familie se face numai prin condiţionări asupra copilului (legea celui mai puternic si a celui mai "destept" – „eu am fost ca tine, tu nu”)

Orice nesupunere la aspiraţiile şi dorinţele pe care le manifesta Copilul demonic din părinte asupra copilului său biologic, activează în părintele biologic starea eului de Părinte paranoic. De aceea intervenţiile vecinilor nu sunt bine venite, sau a oricui ar dori sa le deschidă ochii asupra a ceea ce fac cu propriul copil. Cand Copilul Demonic se joacă cu jucăria numită copil, va face urât atunci când cineva ar încerca să-i ia obiectul plăcerii, copilul. Pe scurt, aceşti oameni deşi arată ca nişte adulţi, ei de fapt sunt foşti copii "iubiţi" în mod egoist, ceea ce şi fac mai departe cu proprii copii. Unde se termină suprascenarizarea parentală şi cât la sută e contribuţia structurii genetice e greu de spus.


Cum ar trebui să fie?

1.Iubirea este înţelegere şi acceptare necondiţionată a copilului în realitatea lui, nu a părintelui.

2.Părintele are datoria să ofere o identitate autentică copilului. Identitatea copilului este dată de motivaţiile şi raţiunea pentru care acesta percepe că există. Există pentru el însuşi (motivaţia autentică) sau pentru sinele părintelui (motivaţia falsă, cea care duce la gândire şi simţire scindată, iar ulterior chiar la schizofrenie).

3. Părintele are datoria să cultive sentimentul preţuirii de sine a copilului (oferindu-i atenţii pozitive, jucăria dorită în timp util sau o motivaţie reală pentru care aceasta nu i se poate oferi). Exemplu de atenţie negativă: "Nu te duce la săniuş că eşti mic, slab şi bolnăvicios", "Nu te duce la râu să te scalzi pentru că te vei îneca" , "Ce să-ţi cumpere mama ţie să te faci bine mai repede?"

4. Părintele are datoria să cultive sentimentul datoriei faţă de propria persoană la copil, şi implicit faţă de job şi carieră în perspectivă, observând atent copilul şi investind în înclinaţiile şi aptitudinile lui, nu în direcţia care l-ar putea valoriza pe părinte sau ar putea modifica blazonul familial de care părintele nu este mulţumit.


Acum, ştiind toate acestea, meditaţi la motivele pentru care naţii ca norvegienii, suedezii, danezii, olandezii, etc. fac copii. Spun naţii şi nu indivizi. Exemple negative sunt peste tot.

Cam ce îşi doresc populaţiile nordice de la copiii lor:

- să trăiască copiii viaţa pentru ei înşişi, nu pentru părinţi

- să fie sănătoşi

- să fie fericiţi în locul şi ţara in care ei consideră că ar putea fi fericiţi, fără să plângă după ei dacă pleacă sau să-i sune zilnic la telefon.

Un părinte din NV-ul Europei spune copilului său: "Fiule, ai voie să fi fericit oriunde consideri tu că ai putea să fi fericit". Asta e binecuvântarea omului liber către fiul liber.

Un părinte balcanic, oriental, spune: "Copile (nu fiule), nu te duce departe că lumea e rea şi nu vei reuşi, rămâi lângă mine să ai grijă de mine pentru că nimeni nu te-a iubit şi nu te va iubi cum te-am iubit eu". Asta e binecuvântarea robului către fiul rob.

Exemple de comunicare părinte – copil de 4 - 5 ani

„Mişcă-te de lângă geam că-ţi rup picioarele" – parintele isi manifestă grija faţă de copil, nu cumva acesta sa cadă pe geam de la etaj. Copilul e confuz, ce e mai rau, sa imi rupa mama picioarele, sau să cad jos?

Exemple de comunicare frate - soră la vârste de 10-12 ani
"Mişcă-te mă handicapatule odată", "Taci fă tembelo că vin"

Exemplele de familii patologice abundă în Romania. Stati odata in holul de asteptare al unui medic de familie, cand sunt multe mamici cu copii mici. Daca ati fost copil iubit, sau stiti cum ar trebui relationat cu un copil, ati vedea ca 9 din 10 femei isi abuzeaza emotional copilul.

Observati mesajele non verbale pe care le emit profesorii către elevi în Romania, inclusiv medicii catre pacienti si faceti comparatie cu profesorii unor scoli private din Occident, sau cu medicii unor spitale private din Occident. Salarul sa fie buba? Sau caracterul format in familia patologica, caracter care se perpetuează la nesfarsit. Se poate angaja un adult disfuncţional dintr-o familie patologică intr-un mediu unde i se cere să cumunice in mod civilizat? Nu, chiar dacă i se vor da 15 mii de euro pe lună. Caracterul omului nu se schimbă prin bani.
 Este intr-adevar foarte greu sa cresti un copil,mai greu cu cit doresti sa faci cit mai bine acest lucru.Cu cit citesti mai mult si te informezi mai mult cu atit ai indoieli mai multe,iti pui tot mai multe intrebari legate de ceea ce faci,iti analizezi comportamentul ca parinte.dar altfel nu se poate.parintii care merg inainte considerind ca ei stiu cel mai bine,ca nu exista semn de indoiala in comportamentul lor au cele mai multe ocazii sa greseasca.
Din pacate Cleric are mare dreptate.cei mai multi parinti isi cresc copii intr-un mod autoritar,considerind "ascultarea"calitatea pe care trebuie sa o cultive in primul rind copilului lor.Vad asta in jurul meu destul de des,pentru ca sunt mama si sunt mereu printre parinti si copii.o vecina chiar mi-a spus intr-o zi"nu sunt severa cu baiatul,dar vreau sa ma asculte".am observat ca nu-i prea dadea friu liber,nu prea avea copilul ocazia sa ia decizii singur,greselile ii erau mereu puse in evidenta,uneori era chiar numit "dragostos"prostutul mamei,blegutul mamei"etc.nu parea mare problema ca injura la orice confruntare,ca venea plingind la mama cind pierdera ceva sau se lovea,sau daca deranja pe altii.important era sa asculte atunci cind voia mama sa fie ascultata.
In aceasta lumina recunosc ca am un copil"obraznic".ma contrazice cind nu-i convine ceava,nu-i o tragedie daca se murdareste sau isi rupe hainele,isi spune parerea in ceea ce-l priveste-cu ce se imbraca,ce maninca,cum isi petrece timpul liber,etc..si nu prea ma asculta cind am eu chef neaparat sa fiu ascultata.ma intreaba "de ce trebuie sa fac asta?pentru ca asa vrei tu?dar daca eu nu vreau?"mie mi se pare corect sa discutam,sa negociem,sa cadem la o intelegere.pentru ca acum sunt mici(fiul meu are 7ani)si le putem impune ceea ce noi credem sau dorim,insa ajung la puberate,sau la adolescenta si atunci lipsa dialogului si a capacitatii de "negociere"duce la fapte precum cea mai de sus-fuga de acasa,alaturarea in diverse grupuri infractionale,consumul de droguri-ca semn al revoltei fata de autoritate si a lipsei de empatie intre parinti si copii.
Raspunsul tatalui "L-am crescut ca pe un print...."arata un rol clasic din analiza tranzactinala. Copilul nascut sa fie mai bine print nefericit, dacit broscoi fericit. Si recomand o carte foarte buna pentru cei care au, sau se pregatesc sa aiba copii-Francoise Dolto-"Cind apare copilul"
este foarte important sa citim cit mai mult si sa ne informam in legatura cu copii nostri.
Raspunsul tatalui  arată programarea parentală de prinţ-broscoi. În traducere, tatăl şi-ar fi dorit să fie prinţ prin copilul perceput ca un cerşetor. E atitudinea tipică a părinţilor din familia schizofrenă.

Identitatea prin prisma Analizei Tranzacţionale
Identitatea unei fiinte umane nu ia nastere la adolescenta. Identitatea vine din rostul pentru care simti ca existi pe lume. Copilul simte de mic rostul pentru care exista. Exista pentru sine, sau pentru mama Iliescu că asa a vrut mama Iliescu sa posede un copil (e vb despre femea care a nascut la 67 de ani prin inseminare artificiala si ulterior inscrisa in Cartea Recordurilor in urma acestei bravade ca cea mai batrana mamica). Copiii nu pot fi minţiţi, de aceea TOTDEAUNA ceea ce ei simt, este just, adevarat. Si va deveni parte din subconstientul lor, pe viaţă. Cand parintele minte sentimental copilul, apar cosmaruri din subconstient care avertizeaza ca nu corespund spusele cu simtamintele. Exista o parte de subconstient si inconstient care nu preia orbeste ce se spune ci ADEVARUL. De aici vin visele simbolice, cele care ne atrag atentia ca suntem mintiti si ne mintim noi pe noi.

Identitatea mai semnifică şi Eul din psihanaliză dar şi starea eului de Adult din componenţa personalităţii omului (vezi analiza tranzactionala). Ceea ce faci aici şi acum, îţi conferă o identitate la momentul respectiv.

Ceea ce eşti in general, prin meserie, prin abilităţi, potenţial, îţi conferă o identitate generală (prin care te recomanzi). Spui "sunt X-lică", nu spui "mie imi place culoarea cutare şi aş dori să mă fac cosmonaut" (gusturile, aspiraţiile, dorinţele, emoţile, reprezintă sinele sau starea eului de Copil în analiza tranzacţională, fără nici o legătură cu imaturitatea sau infantilitatea şi nu te poţi recomanda prin dorinţe şi vise, cel puţin nu la un interviu; o poţi face acasă la masa de duminecă, sau in pat cu iubita, sau la taclale cu prietenii, dar nimeni nu iti va atribui o identitate prin ceea ce tu visezi sau doresti, decat in momentul in care ti-ai in pus in practica dorintele, visele, etc).

Identitate=realitate (realitatea fiecaruia din noi). In momentul cand te rupi de realitate si aluneci in visare si te multumesti cu visarea, ti-ai inselat propriul Supraeu, sau propria Constiinta. Si atunci, creierul care nu se multumeste cu visarea ci vrea realitate, vrea identitate reala, vrea stimuli reali, genereaza "visuri ca viata", visurile care par reale. Sunt visurile depresivilor, a celor care nu fac nimic pentru viata lor, ca sa-si castige o identitate reala.

Părintele are datoria să ofere o identitate autentică copilului. Identitatea copilului este dată de motivaţiile şi raţiunea pentru care acesta percepe că există. Există pentru el însuşi (motivaţia autentică) sau pentru sinele părintelui (motivaţia falsă, cea care duce la gândire şi simţire scindată, iar ulterior posibil chiar la schizofrenie).

Când începe a se contura identitatea? De când te naşti şi eşti pus la sânul mamei. Unii spun chiar ca din burta mamei. Cercetători englezi au publicat nişte studii in 2007 cum ca un copil se naste deja depresiv, cu creierul mai mic si inima si musculatura mai dezvoltate, pregatit pentru fuga, daca mama a fost batuta si abuzata crunt de tata pe perioada graviditatii. Copilul percepe inca din burta mamei daca mediul in care se va naste este ostil sau prietenos. Si isi stabileste o identitate functie de acest fapt, un plan de bataie, inconstient ce-i drept dar cu urmări pe viaţă.

Ce se întâmplă în adolescenţă? Ce e criza de identitate din adolescenţă?
De la varsta de 12-13 ani, vine o noua etapa in viata cand nu mai putem fi prieteni cu toata lumea, pentru ca cei din jur devin mai pretentiosi cu noi. Vom fi triati. Si noi la randul nostru vom face trieri.
De asemenea se schimba in adolescenta nevoile primare, avansam in sus pe piramida aia a lui Maslow. Pe langa somn, mancare si joaca, adolescentul mai vrea si sex, si apartenenta la un grup pe anumite criterii, recunoastere in grup, isi face planuri de viitor. Toate acestea schimba radical viata tanarului individ si il face automat sa constate daca are mijloacele necesare pentru mai departe in viata SAU NU LE ARE.

Aceste mijloace sunt:
1. Increderea in sine izvorata din sentimentul valorii de sine (din ceea ce sti sa faci bine si de calitate, asta mai ales ca adult, cand te poti autoevalua datorita dezvoltarii simtului autocritic la modul obiectiv)
2. Simtul datoriei fata de sine si ceilalti (fara asumare de false datorii)
3. Comunicarea eficienta, orientata spre rezultat pozitiv (fara mesaje ambivalente, contradictorii, ezitante, din pozitie de victima, ori de agresor, ori de salvator necerut)
4. Sentimente autentice de sine si fata de ceilalti, cu rol de busola in viata, care ne orienteaza si ne motiveaza sa atingem un obiectiv.

Aceste mijloace fac parte din Identitate, din Eu, din Adult.

Punctul 1, sentimentul valorii de sine, este dat de modul in care copilul este facut sa se perceapa pe sine de catre parinte (asta ca si copil). Copilul cauta inca de mic, de la 3-4 ani sa exploreze, sa interactioneze cu mediul, sa faca si el ceva, iar daca reuseste nu are simt critic, are nevoie de obiectivitatea parintelui, pentru asta se duce la el si il intreaba mereu "vezi, uite ce am facut, asa e ca sunt si eu puternic, sunt mare, etc". Daca are parte de aprecieri sincere isi dezvolta identitatea prin incredere in sine, simte ca are valoare. Daca parintele il ignora, sau nu e sincer, copilul va simti inconstient si se va dezvolta cu increderea in sine mai slaba. Ce sa mai spun in cazul in care copilul are parte de batjocura.

O identitate falsa, conduce la false sentimente, false datorii, la esec dupa esec in viata personala. Si ce e mai rau, poate duce chiar la dizolvarea identitatii. La neantizare. Devii zomby.

Legat de fraza de mai jos (extrasa din Erik Erikson - Stadiile dezvoltarii psihice)

"Stabilirea identitatii in adolescenta reprezinta elementul-cheie in realizarea ulterioara a unor relatii intime adecvate"

ea nu inseama altceva decat ca individul simte DOAR LA ADOLESCENTA daca are sau nu mijloacele necesare atingerii unui obiectiv (iar obiectivele sunt alea de pe piramida lui Maslow). De ce la adolescenta, pentru ca atunci e fortat de instinctul sexual, de grupul social spre alt mod de relationare.

Daca simte ca nu le are (ca putini constientizeaza ce mijloace au la dispozitie, ele se simt, nu se constientizeaza) atunci il apuca disperarea. Pentru ca NU MAI STIE CE SA FACA.

Asadar rationamentul de mai sus se bazeaza pe faptul ca Identitate=Eu=Adult=mijloacele necesare atingerii unui obiectiv.

Nu ai acele mijloace, incetezi sa existi (de aici si dorinta de sinucidere a celor care simt ca nu au mijloacele necesare). Ei nu stiu, nu constientiteaza ce le lipseste la ei insisi, ci simt ca nu pot obtine de la viata ceea ce isi doresc (astea sunt de fapt resursele interne, si da, ele tin de identitate, fac parte din ea).
Unde duce lipsa mijloacelor necesare atingerii unui obiectiv? La pierderea identităţii, prin trei moduri: sinucidere, nebunie, consum de substante (alcool, droguri, medicatie psihiatrica).
Nu se poate sa iti pierzi identitatea si sa mai existi, e o contradictie de termeni. Nebunia, dependenta de consumul de substante sunt o forma de moarte si chiar duc la moarte fizica.

Cum se construieste identitatea ulterior daca cea initiala obtinuta prin educatia familiala nu e buna? In realitate, dezvoltand in pasi mici cele patru mijloace de atingere a obiectivelor.

In Occident scoala insista mult pe relationare, nu pe asimilare de cunostiinte cu si fara rost, ca la noi. Scoala occidentala, in special in tarile nordice tocmai asta face, educatie. La noi nu se face educatie DELOC. Copilul si adolescentul e lasat de izbeliste sa deduca singur cum ar fi bine. Totul depinde de parintii care i-a avut si de gradul lui de Constiinta.

Foamea de stimuli. Tipuri de stroke-uri (stimuli emoţionali). Mecanismul comportamentului compulsiv
Foamea de stimuli 
         Eric Berne a descris anumite nevoi, pe care le avem toţi. Una dintre ele este nevoia stimulărilor fizice şi mentale, pe care o numea foamea de stimuli.
            El atrăgea atenţia asupra cercetărilor despre dezvoltarea umană şi animală. Într-un studiu foarte cunoscut, Rene Spitz a observat bebeluşi crescuţi în orfelinate2. Aceştia erau hrăniţi bine, ţinuţi curaţi şi la căldură. Şi cu toate acestea, ajungeau să aibă mai multe probleme fizice şi afective decât copiii crescuţi de propriile lor mame sau de o altă persoană. Spitz a tras concluzia că aceşti copii din orfelinate sufereau din lipsa stimulilor. Nu aveau prea mult de contemplat toată ziua, în afară de pereţii albi ai camerelor lor. Dar, mai presus de toate, aveau foarte puţine contacte fizice cu cei care se ocupau de ei. Le lipseau atingerile, mângâierile şi recunoaşterea, aşa cum au nevoie copiii.
            Berne a ales cuvântul „stroke” pentru a descrie nevoia micuţului de a fi atins. După el, ca adulţi, avem încă nevoie teribilă de contact fizic, însă învăţăm de asemenea să substituim atingerea fizică prin alte forme de recunoaştere. Un zâmbet, un compliment, sau chiar o ridicare de sprâncene sau injurii, toate acestea ne arată că existenţa noastră este recunoscută.
            Berne a utilizat termenul de foame de recunoaştere pentru a descrie nevoia noastră de a fi recunoscuţi de ceilalţi.
După tipul lor, stroke-urile se pot clasifica în:
-         verbale sau nonverbale
-         pozitive sau negative
-         condiţionate sau necondiţionate
Stroke-uri verbale vs. nonverbale
         În exemplul de la începutul capitolului, dumneavoastră şi vecinul dumneavoastră aţi schimbat stroke-uri verbale şi nonverbale. V-aţi vorbit şi v-aţi zâmbit.
            Aţi fi putut schimba mult mai multe stroke-uri verbale, de la „Bună!” până la o conversaţie completă.
            Alte semne nonverbale ar fi: să agiţi mâna, să dai din cap, să vă strângeţi mâna sau să vă îmbrăţişaţi.
            Revenind la capitolul precedent, vă amintiţi că orice tranzacţie este un schimb de stroke-uri. Cele mai multe tranzacţii implică schimburi atât verbale, cât şi nonverbale. Pot fi doar nonverbale. Este dificil să vă imaginaţi o conversaţie care este doar verbală, fără conţinut nonverbal, poate doar la telefon.
 Stroke-ri pozitive vs. negative
         Un stroke este pozitiv când cel care îl primeşte se simte agreabil. Un stroke este negativ când este trăit ca dezagreabil. În primul nostru exemplu, dumneavoastră şi vecinul dumneavoastră aţi schimbat stroke-uri pozitive, atât verbale, cât şi nonverbale.
            Dacă vecinul dumneavoastră ar fi reacţionat la salut ridicând sprâncenele în loc de a vă surâde, v-ar fi dat un stroke negativ nonverbal. Aţi fi putut să-i daţi unul şi mai puternic, trăgându-i un pumn în nas. Pentru a vă da un stroke negativ verbal, ar fi putut să vă răspundă la veselul dumneavoastră „Ce timp frumos!” prin „Ei!” sau chiar „Da, până să apari tu!”
            Ne-am putea imagina că oamenii caută întotdeauna stroke-uri pozitive şi le evită pe cele negative, dar în realitate noi funcţionăm după un principiu diferit: orice stroke e mai bun decât niciunul.
            Această idee este susţinută de numeroase studii înspăimântătoare privind dezvoltarea animalelor. Unul dintre ele descrie două grupuri de şobolani care se găsesc în vase identice, fără semne particulare. Unui grup i se aplică şocuri electrice de mai multe ori pe zi, celuilalt nu. Cercetătorii au fost foarte surprinşi să descopere că grupul căruia i s-au aplicat şocuri electrice s-a dezvoltat mai bine decât celălalt, chiar dacă şocurile erau foarte dureroase3.
         Noi ne asemănăm cu aceşti şobolani. Pentru a ne satisface foamea de stimuli, folosim la fel de uşor stroke-urile negative, ca şi pe cele pozitive.
            Ştim acest lucru instinctiv. Aproape toţi, când eram mici, am trăit momente când nu obţineam stroke-urile pozitive pe care le voiam şi în acele momente ne-am imaginat mijloacele de a obţine stroke-uri negative. Chiar dacă erau dureroase, le preferăm alternativei înspăimântătoare de a fi lipsiţi de stroke-uri.
            În viaţa adultă, ni se întâmplă să reproducem această schemă de satisfacere, când continuăm să căutăm stroke-uri negative, ceea ce duce la comportamente care la prima vedere par a fi autopunitive. Vom reîntâlni această noţiune când vom vorbi despre jocuri, sentimente parazite şi script.
 Stroke-uri condiţionate vs. necondiţionate
         Un stroke condiţionat se referă la ceea ce faceţi; un stroke necondiţionat – la ceea ce sunteţi.
            Pozitiv condiţionat: Ai făcut o treabă bună!
            Pozitiv necondiţionat: E grozav când eşti aici!
            Negativ condiţionat: Nu-mi plac pantofii tăi!
            Negativ necondiţionat: Te urăsc!
Obs. Persoanele malefice emit permanent stroke negativ (depreciativ) condiţionat (critica persoana conditionat de actiunea acesteia) sau neconditionat (critica persoana neconditionat, in orice situatie, indiferent ce ar face, nu da drept la existenta prin respingere si neacceptare).
Stroke-urile negative stau la baza comportamentelor compulsive de orice fel. Stroke-urile pozitive se obtin in intimitate, in relatii de prietenie, in familie. Cand relatiile sunt mincinoase, vor genera schimburi de stroke negativ. Asa invata copilul sa isi satisfaca foamea de stimuli prin stroke negativ, de care devine dependent.

Economia stroke-urilor
         Claude Steiner spunea că în copilărie toţi suntem condiţionaţi de părinţii noştri, care ne impun cinci reguli referitoare la stroke-uri:
             Nu da stroke-urile pe care doreşti să le dai.
            Nu cere stroke-urile de care ai nevoie.
            Nu accepta stroke-urile pe care le doreşti.
            Nu refuza stroke-urile pe care nu le vrei.
            Nu-ţi oferi stroke-uri.
          Ansamblul celor 5 reguli formează fundamentul a ceea ce Steiner a numit economia stroke-urilor4. După Steiner, obişnuindu-şi copiii să se supună acestor reguli, părinţii creează o „situaţie în care stroke-urile, din nelimitate, devin limitate, iar preţul pe care părinţii îl pot obţine este mare”.
            Steiner consideră că părinţii acţionează astfel pentru a-şi controla copiii. Învăţându-i că stroke-urile sunt limitate, părinţii devin deţinătorii monopolului de stroke-uri. Ştiind că acestea sunt esenţiale, copilul învaţă repede, pentru a le obţine, să se comporte aşa cum vor tata şi mama.
            Steiner spune că, o dată deveniţi adulţi, continuăm să ne supunem acestor cinci reguli şi în consecinţă, ne petrecem viaţa într-o stare de privare parţială de stroke-uri. Cheltuim multă energie pentru a căuta stroke-uri, despre care credem că sunt în continuare puţine.
            După Steiner, suntem uşor manipulaţi şi oprimaţi de către grupurile care îşi arogă acest monopol: guvernanţii, firmele, publicitatea sau oamenii din lumea spectacolului. Terapeuţii pot fi de asemenea percepuţi ca furnizori de stroke-uri.
            Pentru a ne recupera conştiinţa clară, spontaneitatea şi capacitatea de a fi apropiaţi, Steiner spune că trebuie să respingem „formaţia de bază” restrictivă pe care ne-au impus-o părinţii în ceea ce priveşte schimbul de stroke-uri. Putem înţelege pe deplin că stroke-urile sunt în cantitate nelimitată. Putem să le dăm când vrem şi nu contează câte dăm, ele nu se vor epuiza niciodată. Când ne dorim unul, putem să-l cerem liber şi să-l luăm, dacă ni se dă. Dacă nu ne place ce ni se oferă, putem să refuzăm deschis. Şi putem să ne facem plăcerea de a ni le oferi nouă înşine.
            Nu toată lumea în AT este de acord cu Steiner, referitor la portretul sumbru pe care îl face „economiei stroke-urilor”, ca fundament al opresiunii comerciale şi politice. Vă rămâne decizia opiniei.
         Ceea ce este sigur este că cea mai mare parte dintre noi îşi limitează schimburile de stroke-uri, pentru a-şi respecta deciziile vechi, luate ca răspuns la percepţia din copilărie a presiunilor exercitate de părinţii noştri. Ca adulţi, putem reevalua aceste decizii şi să le schimbăm dacă dorim.
Stroke-urile se pot da sau se pot primi. Atunci cand suntem victima unui joc in triunghiul dramatic, pentru ca am ales inconstient sa jucam, putem sa primim stroke-uri depreciative intense care la final vor inchide jocul pe pozitie de invingator pentru Agresor si de Victima pentru noi. Atunci cand nu mai putem rasturna jocul in favoarea noastra, ramanem cu resentimente (sentiment de inadecvare). Resentimentele nu sunt altceva decat modul in care ne dam noua insine stroke negativ. Acest mod de a ne da noua insine stroke-uri negative poate deveni un mod de viata interior (autoagresiunea psihica) si generator de depresie. Solutia: sa evit a cauta stroke-uri prin participarea la jocuri in triunghiul dramatic (exista risc crescut de stroke negativ); sa evit contactul cu persoane care practica asemenea jocuri;  este negativ a intretine un joc chiar si de pe pozitia de Salvator necerut sau falsa Victima, in speranta unei comutari pe o pozitie mai avantajoasa. Pana la urma atat Agresorul cat si Salvatorul vor ajunge Victime. Este de preferat sa astept sa vad ce joc deschide celalalt, de pe ce pozitie, si sa evit de la inceput participarea daca jocul e negativ si scopul urmarit este comutarea pozitiei celui care l-a initiat (din falsa Victima care cere ajutor, in Agresor care respinge ajutorul). Stroke-urile pozitive se obtin din activitati de tip hobby, din intimitate (relatia, prietenii).

Scriptul Constient şi Scriptul Inconştient. Mecanismul care duce la "alunecarea în script" şi eşecul unei psihoterapii.
In opinia mea acest esec se poate explica doar printr-o analogie intre creier si computer (chiar daca primul e analogic si al doilea digital)
Nota: BIOS-ul este un set de instructiuni de tip software scrise in chipsetul placii de baza al unui computer, set de instructiuni care integreaza toate componentele interne si externe ale computerului si in virtutea caruia computerul booteaza (porneste). Un BIOS sters sau defect se manifesta printr-un computer "mort".
Subdiviziunile Constientului
In tulburarile de conştiinţă (nevroza, depresie, psihoza) este alterat (contaminat) atat Constientul cat si Inconstientul (este alterata si gandirea constienta).
Prin analogie cu un PC (computer), Constientul se imparte in:
- partea care proceseaza constient si activ (cu efort constient) informatia (similar cu un CPU)
- partea care contine instructiunile de procesare activa (similar cu BIOS-ul unei placi de baza sau cu instructiunile din memoria Cache L2 a unui procesor). Este ceea ce credem constient ca fiind just, ceea ce ne motiveaza in mod eronat sa ne comportam ca "in script". Este Scriptul Constient, cel care poate fi rescris total in psihoterapiile superficiale, de scurta durata.
In psihoterapie este rescris "BIOS-ul" pacientului. Fara aceasta rescriere, singura speranta ar fi ca pacientul sa isi rescrie singur BIOS-ul prin Constiinta de Sine (Supraeul), ceea ce poate lua o viata intreaga si este un proces sub semnul incertitudinii.
 Inconstientul negativ, parazit, nu ia nastere de unul singur 100%. Unele experiente sau actiuni exterioare brutale, se imprima direct in inconstient (ca cele suferite in mica copilarie).
Ulterior in viata, incostientul parazit e ţesut de către Conştient prin acest BIOS virusat (prin ceea ce crezi constient ca fiind just dar care in realiatate este eronat).
 De ce BIOS-ul minţii constiente nu face parte tot din Inconstient? Pentru ca e reprezentat de o suma de principii in care credem permanent si in mod constient ca fiind juste. Credem din dragoste pentru parinti (aceasta dragoste este inconstienta ca motivatie).  La aceste principii ne raportam de fiacare dată cand ne confruntam cu o situatie de viata. Aceste principii sunt parte a Scriptului din Analiza Tranzactionala  ("blestemul parental", "ce ţi-e sris în frunte ţi-e pus").
Subdiviziunile Inconstientului
Inconstientul se imparte in:
- Subconstient sau Preconstient, partea care proceseaza orb (total independent de vointa) si extrem de rapid informatia, dupa şabloane imprimate in copilarie sau dupa reflexe conditionate dobandite prin invatare (ca de exemplul conducerea unui automobil). 
- falsul supraeu, falsa Constiinta de Sine. Este BIOS-ul Constientului sedimentat de-a lungul anilor peste Constiinta de Sine originara. Acesta e Scriptul Inconstient, care e mai vast decat cel constient, are inteligenta independenta de tot ce tine de Constient si incearca sa supravietuiasca recurgand la strategii din ce in ce mai laborioase. (Unii il mai numesc si "Parintii Mentali care se apara").
Cu timpul principiile din BIOS-ul Constientului se imprima in BIOS-ul subconstientului. Se spune ca devin batute in cuie. Aceasta intervine la majoritatea indivizilor in jurul varstei de 45 de ani. De aceea un om educat sa nu aiba limite devine din ce in ce mai imoral si lipsit de constiinta pe masura ce imbatraneste. Singura lui speranta ar fi psihotarapia sau BIOS-ul de rezerva (adevarata Constiinta de Sine).
- Instanta Suprema (Supraeul, Constiinta de Sine originara, structurală) nu se stie exact ce e si de unde vine, se crede ca tine in mare parte de structura mostenita. Se poate doar constata ca la un moment dat actioneaza decisiv in viata unor oameni intorcandu-i cu 180 de grade, alteori mai subtil dar nedecisiv (oamenii non-OK care uneori emit expresii surprinzator de OK; aceste expresii vin din Constiinta de Sine dar ei per ansamblu nu se schimba, raman non-OK in comportament). Practic Supraeul se comporta ca un BIOS latent de rezerva (Twin Bios) care se poate activa in situatii extrem de critice, limita, de viata si de moarte (in special de viata si de moarte spirituala). Sau nu se poate activa deloc pentru ca nu a existat nimic esential scris in BIOS-ul Supraeului (sau nu a existat un BIOS de rezerva). Supraeul sau Constiinta de sine nu pot fi decat pozitive, superioare. Constiinta de Sine e D-zeul din noi (Ioan 44:6"Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl"). Ca aceasta "atragere" are loc ulterior in mod miraculos sau a fost prevazuta in gene nu se stie deocamdata. Doar se poate constata ceea ce face aceasta Constiinta de Sine cu unii indivizi sau ceea ce nu face in cazul altora. Eu numesc Supraeul un fel de BIOS de rezerva (Dual Bios). Aceasta Instanta Suprema e partea de Inconstient care nu poate fi minţită, este cea care generează visele simbolice in limbaj marţian (real, impartial, din afara), conforme cu realitatea (vezi imbajul marţian, Eric Berne - Ce spui dupa buna ziua).
Ceea ce urmăreşte un psihoterapeut prin tehnici speciale de contra-transfer este tocmai rescrierea instrucţiunilor de procesare a informaţiei de către mintea conştientă, rescrierea BIOS-ului mentalului (Constientului). Aceasta poate dura 1-2 ani in medie. Ceea ce trebuie sa faca pacientul este un efort continuu de a-şi ţese BIOS-ul din mintea inconstienta, din Inconstient. Acest proces se numeste dezvoltarea Constiintei de Sine. Aceasta se poate face concret doar in realitate. Nu doar prin discutii cu psihoterapeutul sau prin citit carti de psihotarapie.
Daca pacientul sau clientul unui psihoterapeut nu pune in practica ceea ce i s-a imprimat in BIOS-ul Constientului, cu timpul acesta va fi sters de catre BIOS-ul Subconstientului care e mult mai vast si puternic (alunecarea in script).
Miza mare in psihoterapiile de lunga durata (cu durata mai mare de 1 an) (care nu au la baza doar dependenta pacient - psihoterapeut) este rescrierea partiala a BIOS-ului Inconstientului, a Scriptului Inconstient si a Falsei Constiinte de Sine. Insa, asa cum spuneam mai sus, aceasta se poate face doar in realitate. "Tatal care isi ia de mana fiul" in diverse situatii ar fi trebuit sa fie scrierea originara. Un psihoterapeut nu il poate insoti pe client in situatii de viata reala. De aceea prin modul in care pacientul va aplica in situatii concrete de viata ceea ce a invatat in psihoterapie, isi va rescrie Scriptul Inconstient. Ceea ce e inconstient se modifica doar prin traire repetata, nu prin invatare. Traire repetata la modul corect, OK.
Consider ca fenomenul "alunecarii in script" dupa indelungi terapii confirma acest mod de functionare stratificat al creierului.
Fenomenul "alunecarii in script" este mai eficient combatut prin introiectia proiectiva ("nebunul" scos din cusca cu "nebuni" si pus intre cei normali; "nebun" = stadiile de nevroza, depresie, psihoze minore). Introiectia proiectiva poate fi observata la indivizi non OK, dupa 15-20 de ani de la emigrarea dintr-o societate non OK intr-una OK, in diverse comunitati care au la baza relationarea fara conditionari, prin intelegere si acceptare neconditionata (anumite culte crestine). Terapia de grup are la baza tocmai acest principiu, aducerea in grup a unui pacient incepator pentru ca prin contactul multiplu cu ceilalti pacienti mai avansati in terapie, sa aiba o convingerea mai intensa ca "asa e bine".

Jocul lui Eric Berne (creatorul analizei tranzactionale)
"Luaţi voi cartofii ăştia buni ca să nu fiu nevoit să-i iau eu. Pentru asta o să vi-i ofer mereu, muncind pe branci în speranţa inconştientă că voi face un infarct cât mai curând".
Eric Berne a murit in urma unui infarct cardiac la data de 15 iulie 1970 la varsta de 60 ani, dupa 3 relatii de casatorie esuate. Ultimul divort a avut loc la inceputul anului 1970.

Sfatul lui Eric Berne
"Nu jucaţi jocul AT". Jocul AT: "Deşi nu mi-ai cerut, îţi voi demonstra că eşti o persoana non OK". Este negativa scoaterea fortata a unei persoana din nevroza ei. Societatea umana si natura in ansamblu are mecanisme prin care cei ce traiesc in minciuna de sine sau care emit stroke-uri negative sunt pedepsiti. Este inutil a se erija cineva in judecatorul altcuiva. Exista profesii care au exact un asemenea scop (salvare/pedepsire): psihoterapeut (Salvator cerut si platit), procuror, judecator (Agresori investiti cu autoritatea societatii si platiti); oamenii implicati in asemenea profesii, care isi fac datoria constiincios, nu practica jocuri in triunghiul dramatic al lui Karpman ci aduc un serviciu comunitatii umane prin salvare ceruta si corectie impusa de societate. Si sunt platiti pentru asta. Oricine face munca de scufita roz, de Salvator necerut, este in realitate un agresor iar "serviciile" sale vor fi respinse, dezaprobate.

Atitudinea faţă de părinţii non OK (daca au fost malefici in educatie, daca mai traiesc si suntem in preajma lor, care ar trebui sa fie atitudinea noastra in relatia cu ei?)
Bah, odata mergea unu cu masina pe o strada si a vazut o groapa in mijlocu drumului.
si a inceput sa o claxoneze, sa se dea la o parte din calea lui. si nu a putut sa accepte existenta gropii.
si nu a trecut mai departe. si acolo a ramas.

bah, ganditi si voi mai putin superficial.
poti sa te superi pe o groapa ca e in mijlocu drumului ?

daca eu am probleme acuma, datorita scriptului creat/implantat de parintii mei care au fost "..." ,
atunci,
hai sa ne punem intrebarea: dar ei de ce au fost/procedat asa ? pt ca asa au primit mostenirea de la parintii lor.
e acelasi joc care se repeta.
diferenta dintre mine si parintii mei este ca eu imi dau seama de ceea ce se intampla.
sunt constient.

SUNT CONSTIENT.

nah, parintii neau facut mult rau etc. dar ei in schimb nau fost constienti de asta.
e ca si cum teai lua la cearta cu groapa sa se dea la o parte.
of cors, asta nu e o scuza pt a le tine partea.

ei sunt [daca mai traiesc] fiinte umane, beneficiaza de o scanteie de constiinta dar nu au dezvoltato.
puteau sa devina constienti de scriptu / [programarea] implantata de parintii lor?
puteau.
de ce nau facuto? factorii genetici, mediu, comunism, saracie, nu traia berne pe vremea aia etc. ETC.[toate sunt scuze si aruncarea responsabilitatea]
DAR asta e problema LOR
si daca e problema lor, atunci nu e a mea.

si de asemenea, ei sunt responsabili pt ce mi-au facut. si ce viata au avut. si cum/unde au ajuns la batranete.
CHIAR DACA au trait inconstienti, adormiti. robotei.
deci si'o merita.

[daca vreau sa aprofundez "de ce nu sau salvat parintii mei" asta e alta discutie care ma indeparteaza de ADEVARATA problema]

dar mi se pare fara rost sa PIERD timpu sa ii acuz, sa ii critit la nesfarsit ca au fost asa si pe dincolo etc. au trait ADORMITI. au actionat ca niste roboti PROGRAMATI. iar eu mas centra pe solutie, nu pe problema.
as putea recursiv sa dau vina pe parintii parintilor [bunici] ca din cauza lor etc...

centrarea pe solutie este: sa plec de langa ei, sa ma salvez, sami curat scriptu, sa devin CONSTIENT. etc [asta e la fel, alta discutie]

Iertarea. Iertarea se cere şi mai apoi se dă. Iertarea inseamna a cădea la pace cu cel căruia i-ai greşit. Iertarea o dăm atât pentru cel care o cere cât şi pentru noi înşine
Am ajuns la concluzia ca cine nu reuseste sa ierte, prinvind cumva de sus totul (ca un Parinte pozitiv) si intelegand Copilul demonic din structura agresorului in starea lui de disperare, cu toata psihoterapia din lume, tot nimic nu va rezolva, fiindca fara iertare constienta, se intra in alt set de jocuri, mult mai rafinate. Din cauza asta spunea si Q (psihoterapeutul), "aici nu exista vina" "tot ceea ce s-a intamplat pana acum, a fost inevitabil"

Intelegerea neconditionata este cheia catre calea cea buna. Q imi spunea asa odata: " In educatie trebuie sa educi cu dragoste in realitatea copilului, adica sa IL INTELEGI."
Intrebandu-l odata ce este dragostea, mi-a raspuns:" Dragostea reprezinta totalitatea eforturilor facute pentru a-l intelege pe cel de langa tine in realitatea lui".

Si revenind la ideea iertarii...cei care nu nutresc resentimente sunt cei care: odata si-au terminat munca de doliu (au exprimat tristetea pentru pierderea sau neplacerea suferita) si, doi...au facut efortul sa inteleaga acea persoana in realitatea ei..deci...i-au oferit dragoste.

Tot de aceea mi-a spus ca parintii nu au vina...cand ii intelegi in realitatea lor, realizezi ca ei s-au comportat ca niste roboti, ghidati de lipsa de constiinta de sine, adica inconstienti. Caci constiinta de sine iti arata ca un anume lucru sau atitudine nu este ok, prin simpla constatare realista a efectelor.

A ierta nu este echivalent cu a-i pupa pe frunte si a-i felicita, ci cu a nu iti mai pasa de ei.

Iertarea nu presupune a ramane in prezenta agresorului si a-i face psihoterapie de familie, tu facand parte din familie. Asa ceva este consumptiv si imposibil.
Dimpotriva, iertarea presupune si actiune, parasirea proximitatii cu agresorul familial, atunci cand nu se mai poate face nimic. Singura victima care isi iubeste agresorul neconditionat este copilul. Copilul isi iubeste parintele. Putem sa-i iubim in continuare, crestineste, dar de la distanta, si nu cu dragostea copilului fata da parinte. Ci cu alt tip de dragoste, una superioara. Care ne include si pe noi in ecuatie. Nu vom iubi agresorul in asa fel ca sa ne iubim pe noi mai putin.  Dar nici nu-l vom urî, pentru că nu ştie ce face, rulează un comportament orb.
 

Salvarea
Salvarea din mijlocul haosului rational si emotional este strict individială. A incerca sa salvezi gratuit si necerut pe altii echivaleaza 99,9% cu propria cădere.
Pana unde merge caderea, haosul? La infinit. Se poate cadea la infinit. De aceea biblic haosul si iadul mai este denumit si Abyss. Este ceea ce au experimentat cu brio suficienti psihologi si psihiatri mediocri, alaturi de pacientii lor. Nu ne putem salva parintii, nu ne putem salva prietenii, nici partenerul, doar pe noi insine. Cel are nu se poate salva pe el insusi, cum ar putea salva pe altii? Psihoterapeutul care nu are o viata OK, cum poate terapia pe altii, cu ce autoritate?
Cineva spunea ca timpul lui Freud a fost timpul nevrozei (a sotiilor casnice, contese, pentru ca sotii lor erau conţi). In anii 80-90 a fost era depresiei. Parerea mea e ca odata cu anii 2000 am intrat mai timid sau mai hotarat in era psihozei. Era psihozei a fost detaliat descrisa de toti profetii biblici, atat din vechiul testament cand si din noul testament. Era psihozei este era Ego-ului uman, al fiecaruia dintre noi. Iar ego-ul nostru e in parte ego-ul parintilor nostri.

Concluzie: toate aceste situatii complicate, care-i obligă pe specialişti să utilizeze termene ca injoncţiuni, contrainjoncţiuni, mesaje ambivalente, disjuncţii, apar ca o consecinţa a lipsei iubirii în familie, o situatie negativă transmisă din generaţie în generaţie pe principiul "dacă nu ai fost înţeles şi acceptat necondiţionat în realitatea ta, cum ai putea să o faci tu însuţi pentru alţii?" Lipsa iubirii in familie altereaza modul de perceptie al individului asupra mediului inconjurator, gradual si progresiv (pseudodebilitate mintală). Lipsa iubirii de sine (contabilizata prin sentimentul valorii de sine) duce la o perceptie eronata a propriei persoane. Nevroza, depresia, psihoza sunt tulburari ale constiintei aparute ca urmare a lipsei iubirii, atat pentru sine cat si pentru ceilalti. Important de retinut, victimele celor incapabili de iubire (ale asa zisilor agresori sau la nivel psihic prin parazitism emotional, „cei care traiesc viata prin altii”) sunt tot persoane incapabile de a oferi iubire. Alt lucru important e diferenta intre ceea ce intelege un nevrotic prin iubire („iubesc pe cineva pentru mine” sau „imi pun sufletul in celalalt”) si ceea ce intelege o persoana echilibrata prin iubire („iubesc pe cineva pentru el, fara a astepta nimic in schimb”). Prin persoana echilibrata se intelege individul care are cele trei stari ale eului (Parinte, Adult, Copil) intr-o armonie controlata de Supraeu (constiinta de sine), asadar o persoana care manifesta o cale comuna armonioasa de exprimare a starilor eului atat in campul muncii cat si in relatiile sociale. Starile eului se afla in armonie atunci cand Adultul nu e parazitat de Parintele paranoic sau de copilul adaptat negativ (frustrat, rebel, demonic sau psihotic). De aceea numai persoanele care au avut parinti echilibrati vor avea personalitate echilibrata, iar cei care nu au avut nu isi vor dea seama (sunt incosntienti de sine) de modul in care se comporta (este necesara terapia). Iubirea nu inseamna extaz, prosternare, cultul admiratiei pentru alte persoane, promiscuitate, ajutorarea fara limite a tuturor punand in pericol propria conditie existentiala. Iubirea inseamna intelegere si acceptare a celuilalt in realitatea lui, daca acea realitate nu incalcă limitele realitatii mele (si invers). Iubirea este actiune, nu dorinta, pasiune, fanatims, dependenta. Cei care spun ca iubesc dar nu fac nimic pentru sine sau ceilalti, in realitate nu iubesc, ci fantazeaza. Iubirea de sine inseamnă sentimentul datoriei fata de sine, pretuire de sine contabilizata obiectiv prin rezultatele obtinute, acţiunea de a te apăra eficient atunci când iti sunt încălcate limitele (“iubirea mânioasă”). Atunci cand nu avem stabilite limite sanatoase prin educatie (democratia interna a individului) vom fi in conflict cu toata lumea, familie, societate. Cand nu exista permisiuni sanatoase ci numai injonctiuni asumate, apar compulsiile si dorinta permanenta pentru despagubire (defulare emotionala negativa prin devalorizarea celuilalt stroke negativ contitionat şi necondiţionat). Omul ca fiinta sociala, emotionala, e produsul educatiei familiale iar schimbarea personala sau evitarea partiala a unei educatii defectuase depinde de structura psihica, genetica, nivelul de inteligenta si constiinta de sine care poate indemna ulterior individul la preluarea de modele exterioare sanatoase.
 

Niciun comentariu: